$$$

 Câți dintre voi vă amintiti când vă cumpărai o casetă în anii '90 și descopeai că lipsește piesa voastră preferată de pe ea?

Pe tarabele de la Universitate, Romană sau prin piețe, casetele "originale" cu coperți color xeroxate erau comoara zilei. Brandurile Vivo și Music Factory se luptau pentru supremație în dezbaterile de la bloc - care te păcălesc mai puțin, care au sunetul mai curat.

Era o întreagă economie subterană. Găseai Led Zeppelin, AC/DC sau Beatles la tarabe, dar nu știai niciodată dacă găseai albumul complet sau doar o selecție aleatorie. Tarabagiii înregistrau pe casete no-name, de obicei prost, cu dublu deck la viteză rapidă pentru "productivitatea muncii".

Să ai un radiocasetofon era statut social. Cei cu Fisher sau Panasonic erau regii cartierului. Cei cu International "de pe vapor" se mulțumeau cu luminițele de la difuzoare. Cei mai norocoși aveau deck Technics și boxe Unitra - visul oricărui meloman adolescent.

Ritual-ul procurării era o aventură în sine. Mergeai cu banii strânși săptămâni întregi, te uitai la toate tarabele, compari prețurile, verificai dacă caseta chiar conține ce promite coperta. O garanție se onora prin inspecția vizuală a benzii cu un creion sau un pix Atlas.

Dar adevărata magie se întâmpla acasă, când împrumutai casetele de la prieteni. "Păstrează-o cu grijă" era rugămintea sfântă. O casetă împrumutată era mai prețioasă decât orice obiect din casă. O întorceai în maxim două zile, în stare perfectă.

Doar cei care au trăit acele vremuri știu emoția de a descoperi o nouă trupă pe o casetă împrumutată. Nu puteai să treci peste melodii - trebuia să asculți tot, în ordine, să descoperi și piesele pe care nu le cunoșteai. Fiecare casetă era o aventură sonoră completă.

Radioul era sursa ta de muzică nouă. Așteptai ore întregi ca Pro FM sau Europa FM să dea piesa ta preferată. Țineai deck-ul gata cu toate butoanele apăsate: play, record, pause. Când începea melodia, săreai ca arsă să apăsați pause și să înceapă înregistrarea.

Sunetul casetei derulate cu creionul când se strica mecanismul era banda sonoră a copilăriei. Să știi să salvezi o bandă încurcată cu pixul Atlas era abilitate de supraviețuire. Să auzi "click" când caseta se termina și se oprea automat era semnalul că frumusețea s-a terminat.

Colecția ta de casete era oglinda sufletului. Le aranjați cu grijă, le numerotai, le făceai liste. O casetă pierdută sau distrusă era tragedie personală. O casetă nouă adusă de un prieten din străinătate era evenimentul anului.

Te-ai întrebat vreodată cum era să trăiești într-o lume unde muzica avea greutate fizică și emoțională? Unde să asculți ceva nou însemna să riști banii de buzunar pe o casetă necunoscută de la tarabă?

În anii 2000, când a explodat digitalul, românii au aruncat la gunoi colecții întregi de casete. Nu realizau că aruncă și amintiri, și ore de așteptare la radio, și emoția descoperirii unei trupe noi pe o casetă împrumutată de la cel mai bun prieten.

Astăzi, când ai acces instant la orice melodie din lume, e imposibil să înțelegi că acum 30 de ani să cumperi o casetă era un act de credință, să o împrumuți era un gest de încredere, iar să o păstrezi era dovada că muzica avea cu adevărat valoare în viața ta.