$$$

 Nu, nu putem tăcea: Ion Iliescu nu merită funeralii naționale

(și nici lacrimi de crocodil de la foști privilegiați ai regimului securisto-neocomunist și alți profitori ai tranziției)

Dacă am avut nostalgici după Ceaușescu, iată că avem acum o nouă specie: nostalgici preventivi ai lui Iliescu, care n-au mai așteptat măcar să moară omul, și-au și pregătit doliul. Cu bocetele în avanpremieră, plângătorii de serviciu cer „respect față de muribund”, „echilibru”, „să nu fim sarcastici”. Altfel spus: să uităm. Să ne prefacem că n-a fost nimic.

Cât încă mai trăiește, au apărut deja bocitoarele de serviciu, brusc îngrijorate de "omenia" noastră și "sacralitatea morții". 

Să fim serioși. E greu de crezut că aceste tresăriri morale vin dintr-un atașament spiritual față de ideea de muribund — mai degrabă, așa cum ne arată antropologia, sunt legate de atașamente mai lumești: pensii speciale, funcții câștigate prin relații, dosare închise, bilete în față la cooperativă și amintiri frumoase din vremurile în care "se trăia sigur".

Apelul la sacralitatea muribundului vine adesea din partea celor care au gustat cu vârf și îndesat din roadele „mântuirii” postdecembriste. Unii au prins burse, alții doctorate, sinecuri, funcții în universități, în cultură sau în diplomație. La un moment dat, pare că duioșia pentru Ion Iliescu crește proporțional cu CV-ul din anii '90.

Unii invocă Divinitatea. Alții cer echilibru. Alții se agită să nu fim „scârboși” sau „nedemni” că vorbim critic despre un muribund. Dar muribundul nu este doar un cadavru în devenire – ceea ce vom fi cu toții, într-o zi. Este, până în ultima clipă și multă vreme după aceea, o persoană: adică o sumă de fapte, alegeri și responsabilități.

Oamenii au sancționat întotdeauna trădătorii și pe cei care aduc prejudiciu comunității — prin ostracism, pierderea statutului, excludere rituală sau chiar violență. În multe societăţi tradiţionale, sancţiunea nu e doar penală, ci cosmologică: "trădătorul" e privat de accesul la cultul strămoșilor, nu-i sunt oferite funerarii rituale, nu i se mai pronunţă numele, iar memoria sa este ștearsă sau demonizată.

La Dayak din Borneo, la Batak sau la Sakuddei, un strămoș care a adus deservicii grupului nu este integrat în arcul transcendent al cultului strămoșilor. După moarte, doar cei considerați valoroși pentru comunitate devin agenți supranaturali și obiect al venerației. Ceilalți sunt uitați sau chiar excluși ritualmente. 

Astfel de măsuri au două funcţii complementare:

1. Pragmatică — reduc riscul reapariției comportamentului nociv, descurajând potenţialii imitatori;

2. Simbolică — reafirmă normele morale şi coeziunea grupului, restaurând ordine şi sens după o ruptură.

Sancţiunea socială nu e doar reactivă, ci face parte din arhitectura culturală a supravieţuirii colective — e modul în care comunităţile gestionează riscul, restabilesc încrederea şi păstrează memoria morală.

 

Iar Iliescu a fost o persoană extrem de responsabilă. Responsabilă pentru moartea a sute de oameni în decembrie 1989. Pentru diversiunea teroriștilor și sutele de victime care au urmat după căderea oficială a lui Ceaușescu. Pentru mineriadele care au dezmembrat fizic și simbolic orice început de democrație. Pentru discreditarea sistematică a celor care gândeau altfel. Pentru ascensiunea noilor baroni, dintre care mulți fuseseră pionii vechiului regim. Responsabil, așadar, pentru deturnarea brutală a unei revoluții și a unei șanse istorice.

Iliescu nu a fost un Havel nu pentru că n-a vrut, ci pentru că nu a putut să fie. El n-a fost prins în vreo conjunctură tragică, ci a compus-o, regizat-o și a jucat rolul principal. A fost un politruc ideologizat până în măduva oaselor la Moscova. A pozat în salvatorul națiunii, în timp ce în culise rețeaua Securității și a Partidului își schimba doar costumele. Cu girul Rusiei, evident. A preferat o „tranziție” care nu a tranziționat nicăieri, doar a rotit privilegiile dintr-o mână-ntr-alta.

Iar acum, foștii privilegiați ai sistemului, unii dintre ei deveniți moraliști de salon, ne cer "respect", "echilibru", "omenie". Cică e nedemn să vorbim despre un muribund așa. Să nu „judecăm”.

Dar când, dacă nu acum?

Hitler a fost muribund. Stalin a fost muribund. Mao a fost muribund. Moartea nu spală vina și nu rescrie istoria. Nu e vorba despre judecată morală, ci despre adevăr. Iar adevărul este unul singur, verificabil în arhive, confirmat de martori, înscris în memorie: România a fost împiedicată să se reformeze tocmai de Iliescu și de cei ca el.

Să îi acorzi funeralii naționale înseamnă să-i consfințești moștenirea. Să pui o panglică tricoloră pe o rană deschisă. E o jignire directă pentru toți cei care n-au acceptat să tacă, să fie bătuți, arestați, umiliți sau dați afară pentru că au crezut în libertate, nu în "fața umană" a comunismului cu nume schimbat.

A-l apăra azi pe Iliescu în numele unei "omenii" abstracte este forma cea mai perversă de amnezie colectivă. E ca și cum ai spune că victima trebuie să se abțină de la adevăr pentru a nu deranja somnul liniștit al călăului.

Moartea nu e un restart moral. Nu poți învia victimele cu tămâie și artificii la televiziune. Și nu poți înmormânta o crimă istorică în aplauze oficiale.