$¢$

 Natascha Kampusch s-a născut în 1988, la Viena, și a fost răpită în 1998, când avea doar 10 ani. În dimineața zilei de 2 martie, plecase spre școală, pe un drum pe care îl făcea zilnic. La un moment dat, în apropierea casei, o dubă albă a tras pe dreapta, iar un bărbat necunoscut a coborât, a apucat-o brusc și a tras-o în vehicul. Totul a durat doar câteva secunde. Martorii nu au reușit să intervină la timp. În acea zi, viața ei s-a schimbat pentru totdeauna.

Bărbatul care a răpit-o se numea Wolfgang Přiklopil, un tehnician aparent banal care trăia într-o suburbie a Vienei. Casa lui era o locuință obișnuită la suprafață, dar sub ea construise un spațiu secret, un beci izolat fonic, fără ferestre, cu ușă de oțel și sistem de ventilație. Acolo a ținut-o pe Natascha timp de opt ani și jumătate, într-un spațiu de doar 5 metri pătrați, cu tavanul jos, fără lumină naturală, în frig și umezeală. În primele luni, nu i-a permis nici măcar să iasă din cameră. Timpul trecea, iar lumea o credea moartă. Între timp, ea trăia captivă, neștiută de nimeni.

Wolfgang o supunea unui regim strict și abuziv. O lovea frecvent uneori de sute de ori pe săptămână, o înfometa, o controla psihologic, o izola complet de lume. La început, nici nu-i rostea numele, ci doar o comanda. În timp, i-a permis să urce la etaj, dar doar în anumite momente și întotdeauna supravegheată. Îi controla gândurile, i-a interzis să plângă, să țipe, să viseze. Îi spunea că dacă va încerca să fugă, o va omorí. De multe ori o amenința cu cuțitul sau îi spunea că întreaga casă e minată. Natascha a fost supusă și la abúzuri séxuale, deși nu a vorbit niciodată în detaliu despre ele. Trauma a fost atât de profundă, încât în unele interviuri a mărturisit că nu și-a mai simțit corpul ca fiind al ei.

Cu toate acestea, a început să dezvolte o strategie de supraviețuire. A învățat să-i citească reacțiile, să-i anticipeze furia, să-l calmeze. A avut chiar momente în care, pentru a rămâne vie, s-a prefăcut că îi împărtășește opiniile sau că îl respectă. Această relație de putere și teamă extremă a fost deseori interpretată greșit de cei din afară. După eliberarea ei, mulți au vorbit despre sindromul Stockholm, dar Natascha a negat că l-ar fi avut. Ea a spus că era o formă de adaptare, de a rezista în izolare și teroare.

În anii din urmă, Wolfgang i-a permis rareori să iasă în grădină sau în sufragerie, dar mereu sub control. Nu avea nici telefon, nici radio, iar televizorul era limitat la anumite emisiuni. Nu avea acces la informații despre lume, despre familie, despre cine o căuta. Credea că a fost uitată.

Pe 23 august 2006, după 8 ani și jumătate de captivitate, a apărut o ocazie rară: Wolfgang i-a cerut să spele mașina în curte și a plecat câteva momente înăuntru, vorbind la telefon. Pentru prima dată, Natascha s-a aflat într-un loc unde putea fi văzută de alții. A lăsat aspiratorul jos, a fugit pe stradă și a bătut la ușa unui vecin, cerând ajutor. A fost recunoscută imediat. Poliția a fost alertată. Când a aflat că ea a evadat, Wolfgang s-a aruncat în fața unui tren și a murit pe loc.

După eliberare, viața nu i-a fost deloc ușoară. A fost supusă unei mediatizări intense. Oamenii voiau răspunsuri, voiau explicații. Unii nu o credeau. Alții o judecau pentru că nu a încercat să fugă mai devreme. A fost blamată de presă, analizată psihologic de la distanță. Cu toate acestea, Natascha și-a păstrat demnitatea. A publicat o carte, "3096 de zile", în care și-a spus povestea cu luciditate și curaj. A devenit o voce pentru victimele abuzurilor și o femeie care, deși marcată pe viață, a găsit puterea să trăiască în ciuda coșmarului.

Povestea ei nu este doar despre suferință, ci și despre rezistență. Despre cum o fetiță, crescută într-un întuneric cumplit, a reușit să iasă la lumină și să nu lase întunericul să o definească.