&&&

 În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Horia-Roman Patapievici a fost arestat. Nu pentru că ar fi fost disident — nu scrisese nicio scrisoare deschisă, nu publicase nicio carte, nu organizase nicio acțiune de rezistență. Fusese arestat pentru că era pe stradă, în Piața Universității, în mulțimea care ieșise să vadă ce se întâmpla cu România. Eliberat a doua zi, când Ceaușescu fugise deja. Acea noapte în care crezuse că va fi executat a rămas în el un nucleu de memorie vie. A scris despre ea, mai târziu, un text intitulat „În preajma ștreangului (istoria unei nopți)" — un document al fricii transformate în luciditate. Și din acea noapte în care crezuse că moare, a ieșit un om hotărât să gândească tot ceea ce generația lui nu putuse gândi liber.

Horia-Roman Patapievici s-a născut pe 18 martie 1957 la București, fiul unui inginer. A urmat Facultatea de Fizică a Universității din București, specializarea Optică și Laser — una din cele mai tehnice și mai exacte specializări posibile. A lucrat ca cercetător la Institutul de Cercetare a Semiconductorilor din 1985 până în 1989. Un fizician. Nu un filosof, nu un critic literar, nu un intelectual de salon — un om care știa matematică și care privea lumea prin lentile.

Și tocmai de aceea ce a gândit după 1989 a surprins atât de mult. A debutat în presă în 1992 — la 35 de ani, cu câțiva ani după Revoluție — în Revista 22, publicația Grupului pentru Dialog Social. Primele texte au arătat imediat că tipul acesta de minte — formată în exactitatea fizicii, dar dornică de adevăruri mai mari decât cele pe care le putea măsura un aparat — era o raritate în cultura română. Scria cu o claritate chirurgicală, cu concepte definite precis, cu argumente construite pas cu pas — dar despre subiecte pe care alți eseisti le tratau vag și poetic: libertate, democrație, valori, identitate, modernitate.

Prima carte — „Cerul văzut prin lentilă" (1995) — era o colecție de eseuri care arătau un om care citise tot ce era de citit, de la Platon la Wittgenstein, de la Pascal la Hayek, și care se uita la România postcomunistă cu ochii cuiva care înțelegea atât fizica socială a sistemelor cât și filosofia valorilor. „Zbor în bătaia săgeții" — tot din 1995 — era mai personal: un bildungsroman al formării intelectuale în România comunistă, o radiografie a cum este să crești cu mintea care vrea să zboare într-o societate care pune gratii pe orice fereastră. „Politice" — 1996 — era mai dur: eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, reflecții despre ce înseamnă să fii de dreapta în România anilor '90, când tot ce era de dreapta era suspectat fie de nostalgii fasciste, fie de conformism occidental.

Și apoi a venit „Omul recent" — 2001. O carte despre criza valorilor în modernitatea târzie, despre ce se întâmplă cu un om care renunță la tradiție, la transcendență, la ierarhia valorilor, și devine un consumator de experiențe fără rădăcini. O carte atacată de toată lumea — de stânga, care o considera reacționară și elitistă; de biserica ortodoxă, care nu aprecia tonul critic față de religia instituționalizată; de anumite drepte, care o considerau prea complicată. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu și a fost tradusă în spaniolă. A continuat să deranjeze ani de zile.

„Ochii Beatricei" — 2004 — era altceva complet: o investigație a cosmologiei lui Dante, o tentativă de a înțelege cum arăta cu adevărat lumea în Divina Comedie — nu ca metaforă, ci ca geometrie, ca fizică medievală, ca model al universului pe care Dante îl vedea efectiv în minte când scria. Un fizician care citea pe Dante nu ca un literat, ci ca un om de știință. Cartea a surprins și a fascinat.

A condus Institutul Cultural Român între 2005 și 2012 — șapte ani în care a transformat ICR dintr-o instituție obscură și modestă într-o rețea de 23 de institute culturale în lume, cu programe de promovare a culturii române la Paris, Londra, New York, Berlin, Madrid. A adus scriitori și artiști români în fața publicului occidental care nu știuse că ei există. A primit atacuri politice masive — acuzat de „cosmopolitism" și de „elitism" de presa pro-PSD. A demisionat în 2012, când presiunile politice au depășit ce putea gestiona independent.

A continuat să scrie. „Ultimul Culianu" — 2010, despre asasinarea filosofului Ioan Petru Culianu de la Chicago. „Partea nevăzută decide totul" — 2015, despre percepție și realitate. „O idee care ne sucește mințile" — în colaborare cu Pleșu și Liiceanu, un dialog despre politică, democrație și valorile europene.

Morala: Horia-Roman Patapievici a intrat în Revoluție fizician și a ieșit filosof, arestat o noapte în care credea că va fi executat. A gândit în public ceea ce generația lui nu putuse gândi liber. A scris cartea care a supărat pe toată lumea simultan — și tocmai de aceea era importantă. A construit rețeaua culturală internațională a României. Câteodată omul cel mai puțin potrivit pentru un rol — un fizician care gândește cu exactitate matematică despre lucruri pe care le tratăm de obicei vag — este exact omul de  care ai nevoie.