&&

 La Geneva, în 1935, din tribuna Ligii Națiunilor, Nicolae Titulescu a rostit o frază care a tăiat aerul din sală: „Regret a nu fi de acord nici cu delegatul Franței, nici cu delegatul Marii Britanii. Aceasta nu mi se întâmplă des. Dar când mi se întâmplă, nu voi lipsi de a persista în opinia mea, cu aceeași tenacitate pe care mi-o cunoașteți cu toții." Nu era aroganță. Era România — o țară mică de la marginea Europei, vorbind prin gura unui singur om în fața celor mai mari puteri ale lumii și spunând că are o opinie proprie și că nu cedează. A murit în 1941 la Cannes, exilat de Carol al II-lea, fără să mai fi pus piciorul în România pe care o apărase toată viața. Testamentul lui cerea să fie îngropat la Brașov. Nu a fost dus acolo decât la 78 de ani după moarte.

Nicolae Titulescu s-a născut pe 4 martie 1882 la Craiova, fiul unui avocat care era și proprietar de moșie la Titulești, Olt — sat căruia familia îi dăduse numele sau, invers. A absolvit Liceul „Carol I" din Craiova cu premiul de onoare în 1900 și a plecat la Paris, la Facultatea de Drept. Doctoratul cu teza „Essai sur une théorie des droits éventuels" — Teoria drepturilor condiționale — o lucrare de filosofie juridică riguroasă, remarcată de profesorii parizieni. S-a întors în 1905 ca profesor la Universitatea din Iași, s-a mutat la București în 1907, a intrat în politică pe listele lui Take Ionescu în 1912.

Primul Război Mondial l-a găsit convins că România trebuia să intre de partea Antantei. A militat pentru asta. Când România a intrat în 1916 și a pierdut masiv în prima fază — Bucureștiul căzuse, armata se retrăsese în Moldova — Titulescu nu a cedat. La Paris, împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga și Traian Vuia, a înființat Comitetul Național Român — recunoscut de aliați ca organ plenipotenţiar al națiunii române. A lobbiat neobosit pentru recunoașterea drepturilor românilor la Conferința de Pace de la Paris. Și a câștigat — Transilvania, Basarabia și Bucovina au intrat în granițele României Mari.

Nu s-a oprit acolo. În 1921 a devenit delegat permanent al României la Liga Națiunilor din Geneva — predecesoarea ONU, organizația internațională care ar fi trebuit să prevină războaiele prin dialog și arbitraj. A lucrat la Geneva ani întregi cu o energie care uimea pe toată lumea. Vorbea fluent franceza, engleza, italiana, germana. Putea ține discursuri ore întregi fără note. Memoria lui era legendară — putea cita paragrafe întregi din tratate internaționale la ore de negocieri.

La 15 septembrie 1930, a fost ales pentru prima dată președinte al Adunării Ligii Națiunilor. La 10 septembrie 1931 — ales pentru a doua oară. Era singurul om din istoria Ligii care servise două mandate consecutive. Nu pentru că României îi venea rândul — ci pentru că delegații din toate țările consideraseră că era cel mai competent om din sală să conducă dezbaterile. Un Craiovan ales de toată Europa să prezideze forul internațional.

Politica lui externă era construită pe câteva principii clare: securitate colectivă — sistemul prin care toate statele se apăra reciproc, nu fiecare singur; intangibilitatea frontierelor — opusă direct revizionismului german și ungar care cereau modificarea granițelor post-1918; Mica Înțelegere — alianța României cu Cehoslovacia și Iugoslavia, ca bloc de stabilitate central-europeană. Era alianța celor care câștigaseră și voiau să mențină ce câștigaseră, împotriva celor care pierduseră și voiau să schimbe totul.

A câștigat bătălii diplomatice remarcabile. „Problema optanților maghiari" — tentativa Ungariei de a obține reparații pentru moșierii maghiari din Transilvania expropiați la reforma agrară română din 1921 — a dus-o la Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga și a câștigat-o pentru România. Un contemporan a scris: „Am avut impresia că el câștigase în diplomație un nou Mărășești."

Dar forțele care se mișcau în Europa din 1933 încoace erau mai mari decât orice diplomație. Hitler la putere în Germania. Rearmarea. Presiunile revizioniste. Titulescu lupta cu o lume care nu mai credea în principiile pe care el le apărase. Franța și Anglia — aliații pe care se bazase tot sistemul de securitate colectivă — căutau compromisuri cu Hitler. Carol al II-lea al României pendula între diferite influențe, cu o politică externă din ce în ce mai inconsistentă.

Pe 29 august 1936, în timp ce Titulescu se odihnea la Montreux, regele Carol al II-lea i-a trimis prin emitar demisia din funcția de ministru de Externe. Nu o consultare, nu o întâlnire, nu o explicație — o demisie trimisă prin altcineva unui om care apărase România timp de 15 ani pe scena mondială. Motivele oficiale — vagi. Motivele reale — presiunile Germaniei, care îl considera pe Titulescu un adversar al revizionismului, și ale dreptei românești, care nu tolera deschiderea lui față de URSS în contextul negocierii unui pact de neagresiune. Titulescu s-a dus în exil. Nu s-a mai întors.

A trăit la Paris, la Lausanne, la Cannes. A continuat să scrie, să vorbească, să prevină — că dacă Europa nu rezistă Germaniei, va urma catastrofa. Nu l-a ascultat nimeni. A murit pe 17 martie 1941 la Hotel Carlton din Cannes. La 24 martie a fost înhumat în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail" din Cannes — departe de Brașovul unde ceruse prin testament să fie îngropat. Comuniștii l-au reabilitat parțial — era util ca simbol al relațiilor cu URSS pe care le negociase. Osemintele lui au fost aduse în România abia în 2019 — la 78 de ani după moarte — și depuse la Cimitirul Bellu.

Morala: Nicolae Titulescu a apărat România timp de 15 ani din tribune internaționale, a spus marii puteri că nu este de acord cu ele și a persistat în opinie, a câștigat bătălii diplomatice pe care armata nu le-ar fi putut câștiga, și a fost demis printr-un mesaj trimis prin altcineva în timp ce se odihnea la Montreux. A murit în exil cerând să fie îngropat la Brașov. A ajuns acolo la 78 de ani după moarte. Câteodată prețul de a fi cel mai bun este că ești incomod pentru toți cei care nu  sunt la fel de buni.