$&&

 Pe 23 ianuarie 1990, la o lună după Revoluție, Gabriel Liiceanu a fondat la București o editură. Nu era un act birocratic — era un act de recuperare. Treizeci de ani de cultură română interzisă, confiscată, distorsionată, trebuiau tipărite și puse în mâinile oamenilor care nu avuseseră acces la ele. Noica, Eliade, Cioran, Steinhardt, Paleologu, Blaga, Gyr, Bălcescu rescris corect, Eminescu nedistorsionat, Maniu, Coposu, Vulcănescu, Mircea Vulcănescu — toți aveau dosare de manuscrise care așteptau. Liiceanu a numit editura Humanitas — după termenul latin pentru „omenia deplină," umanismul complet. Și în primii ani, a publicat o carte pe zi. O carte pe zi, timp de ani. Cum se tipăreau suficient de repede ca să nu se piardă entuziasmul. Astăzi Humanitas este cel mai important editor din România și una din marile edituri culturale din Europa de Est.

Gabriel Liiceanu s-a născut pe 23 august 1942 la Pitești — același an cu Ana Blandiana, o coincidență pe care istoria culturii române n-a explorat-o suficient. Tatăl, pedagog și om de cultură. A urmat Facultatea de Filosofie din București, absolvind în 1964. Doctorat în filosofie în 1976, cu o teză despre tragicul — categorie estetică și filosofică pe care o va întoarce pe toate fețele în studii ulterioare. A lucrat la Institutul de Filosofie al Academiei Române — postura academică solidă, fără spectaculos.

Și atunci l-a întâlnit pe Noica. Sau mai exact — Noica îl chemase, prin intermediari, la Păltiniș. Condiția de admitere la seminarul lui Noica era strictă: limbile clasice, germana, o lectură solidă din filosofia occidentală. Liiceanu îndeplinea condițiile. A venit prima dată în 1977 și a continuat să urce la Păltiniș regulat până în 1981 — patru ani de întâlniri cu maestrul, de conversații despre Hegel și Platon și Heidegger, de confruntare directă cu o minte care nu accepta mediocritatea în nicio formă.

A notat tot. Și în 1983, la editura Cartea Românească, a publicat „Jurnalul de la Păltiniș" — o carte care consemna acele întâlniri cu o precizie și o căldură pe care niciun roman nu le-ar fi putut inventa. A fost bestseller al anilor '80, când se vindea pe sub mână și se împrumuta numai prietenilor de încredere. Noica însuși a citit cartea și a spus: „Rareori mi s-a spus lucruri atât de adevărate." Emil Cioran, din Paris, a scris despre ea: „Crima ce încoronează cartea îl privește mai puțin pe Maestru cât pe Discipol." Nu crima în sens moral — ci tensiunea dramatică, îngrijorarea discipolului că va pierde maestrul.

Dar cenzura intervenise. Ediția din 1983 conținea pagini tăiate — fragmente considerate prea periculoase pentru sistemul comunist. Liiceanu a păstrat textul complet în minte și în manuscris. Prima ediție necenzurată a apărut în 1991, la Humanitas — la doi ani după Revoluție.

Ce s-a întâmplat în 1990 și în anii imediat următori la Humanitas a fost o explozie culturală fără precedent în istoria editorială a României. Toți cei pe care comunismul îi interzisese — Noica, Eliade, Cioran, Ionescu, Steinhardt, Paleologu, Blandiana, Pleșu, Dinescu — au apărut la Humanitas. Autorii români mari care publicaseră în exil au revenit. Traducerile din filosofia occidentală pe care nimeni nu avusese voie să le facă — Platon, Aristotel, Kant, Heidegger — au intrat în colecțiile editurii. Noica însuși îi ceruse lui Liiceanu: „Dacă vrei să dai ceva generațiilor viitoare, dă-le Platon în românește." Humanitas a publicat Platon integral.

Liiceanu a scris în paralel — „Epistolar" (1987), corespondența sa cu Noica. „Tragicul" — studiul de filosofie. „Ușa interzisă" — un eseu despre libertate și constrângere. „Despre minciună," „Despre ură," „Despre seducție" — o trilogie de eseuri morale scurte și tăioase. „Dragul meu turnător" — o carte despre informatorii Securității, scrisă după ce CNSAS deschisese arhivele și el aflase cine îl turnase în anii comunismului. Nu a dezvaluit numele informatorului — a scris o scrisoare adresată lui direct, publicând-o ca eseu. O formă de confruntare morală fără să recurgă la răzbunare publică.

Iar Humanitas a continuat să crească. Astăzi are sute de titluri noi pe an, librării proprii în toate marile orașe din România, colecții pentru copii, colecții academice, colecții de popularizare. Este, după orice criterie, cea mai importantă editură din România și una din marile edituri culturale din spațiul est-european.

Noica notase în jurnalul lui despre fotografia lor împreună: „Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie și eu sunt într-un picior, și el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul."

Morala: Gabriel Liiceanu a ținut un jurnal al întâlnirilor cu Noica la Păltiniș, l-a publicat în 1983 în versiune cenzurată, și în 1990 a fondat o editură ca să publice tot ce comunismul interzisese. A publicat o carte pe zi timp de ani. A construit singur cea mai importantă editură din România. Când a aflat cine îl turnase la Securitate, i-a scris o scrisoare și a publicat-o — fără să îi dea numele. Câteodată cel mai important om dintr-o cultură nu e cel care scrie cele mai mari cărți — ci cel care se asigură că ele ajung în  mâinile oamenilor.