&&&

 Adversarii lui îl numeau „filosemit" și „filofrancez" ca insultă. Prietenii lui îl numeau „gură de aur" ca elogiu. Dumitru Ioan — Take Ionescu — nu era nici una, nici alta: era un băiat de negustor din Ploiești care ajunsese să vorbească în parlamentele Europei cu o fluență și o forță de convingere pe care contemporanii o comparau cu cei mai mari oratori ai Antichității. Și era omul care construise cu mâinile lui, din alianțe bilaterale și negocieri lungi, blocul de stabilitate al Europei Centrale — Mica Înțelegere — care urma să oprească revizionismul german și maghiar. Nu a apucat să vadă dacă funcționează. A murit de inimă la 64 de ani, în plin avânt diplomatic.

Dumitru Ioan s-a născut pe 13 octombrie 1858 la Ploiești, cel mai mic din cei cinci copii ai lui Ion Dumitru — un modest negustor de cereale. Mama — Maria. O familie fără avere și fără relații. Ce a scos din acea familie un diplomat de talia mondială era greu de explicat și ușor de constatat: munca și darul vorbirii. A urmat liceele „Sfinții Petru și Pavel" și „Sfântul Sava" din București, și la 17 ani a plecat la Paris, unde a studiat dreptul la Sorbona și a obținut doctoratul în 1881. La Paris a descoperit că știe să vorbească — că în franceză, care nu era limba lui, putea construi argumente cu o naturaleță și o precizie care uimeau auditorii. S-a întors în România cu doctoratul și cu o rețea de prietenii franceze pe care le va cultiva toată viața.

A practicat avocatura și gazetăria și a intrat în politică — în Partidul Conservator, de care se va despărți mai târziu pentru a înființa Partidul Conservator-Democrat. A fost ministru al Finanțelor, ministru al Instrucțiunii, ministru de Externe. Nu pentru că partidul i-ar fi dat funcții — ci pentru că era prea bun ca să fie ignorat de oricine conducea. Nicolae Iorga, care nu era un om al laudelor ușoare, a scris: „Un mare orator, un om de cultură franceză superioară, un politician care vedea departe, dacă vedea uneori cu un ochi prea european."

Primul Război Mondial l-a găsit militând cu toată energia pentru intrarea României alături de Antantă. Nu din impuls, nu din entuziasm — din convingere strategică: Germania și Austro-Ungaria aveau Transilvania, și numai Antanta putea să o obțină pentru România. A organizat la Paris, la Londra, la Roma — peste tot unde mergea — lobby pentru cauza română. A creat în septembrie 1918 la Paris Consiliul Național al Unității Românești — recunoscut de aliați ca organ plenipotențiar al națiunii române.

Și atunci a venit Conferința de Pace din 1919 — și misterul care a rămas neelucidat. Take Ionescu era omul cel mai bine conectat din toată România în rândul politicienilor aliaților. Clemenceau, Lloyd George, Wilson — îi cunoștea personal pe toți, vorbea direct cu ei, fără interpreți, fără intermediari. Ar fi fost cel mai eficient delegat pe care România putea să îl trimită. Și Ionel Brătianu — prim-ministrul care conducea delegația oficială — l-a lăsat acasă. Sau mai exact: nu l-a inclus în delegația oficială, deși Take Ionescu era prezent la Paris în altă calitate. Motivele — o combinație de rivalitate personală, de neîncredere politică, de calcule interne. Ionel Brătianu și Take Ionescu erau dușmani politici de decenii, cu un respect reciproc dureros, în care fiecare recunoștea valoarea celuilalt și tocmai de aceea nu putea să îl suporte.

Ce a construit Take Ionescu după Conferința de Pace a compensat parțial această absență. Mica Înțelegere — alianța trilaterală a României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, menită să apere tratatele de la Versailles împotriva revizionismului maghiar și german — a fost în mare parte opera lui. A negociat-o în 1921, ca ministru de Externe, cu o abilitate diplomatică pe care contempoparii o recunoșteau unanim. Tratate bilaterale legate între ele cu clauze de asistență mutuală — un bloc de stabilitate care funcționa ca un tot. „De la Marea Baltică la Marea Egee" — visul lui mai larg, care nu s-a realizat complet, dar care a prins contur parțial.

A ajuns prim-ministru în 1921-1922 — singura guvernare directă pe care o avusese, după o viață de ministru sub alții. Nu a durat — Brătianu era mereu în spate, cu răbdarea și cu influența lui imense, așteptând momentul să se întoarcă. Regele Ferdinand i-a dat demisia lui Take Ionescu în ianuarie 1922. El a plecat în Italia, să se odihnească.

A murit pe 22 iunie 1922 la Roma, de angină pectorală — un atac de cord fulgerător, la 64 de ani, în plină vitalitate diplomatică. Era la Vila Malta din Roma, unde se cazase. A murit în câteva ore. Lumea diplomatică europeană a reacționat cu o surpriză autentică — nimeni nu se așteptase. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Morala: Take Ionescu a plecat de la un negustor de cereale din Ploiești și a ajuns să construiască arhitectura diplomatică care a apărat granițele României interbelice. A fost lăsat acasă de la Conferința de Pace din 1919 de un rival politic și a construit Mica Înțelegere ca răspuns. A murit în Italia la 64 de ani, cu proiecte mari pe masă. Câteodată cel mai mare diplomat nu este cel care câștigă toate bătăliile — ci cel care construiește sistemul care le câștigă p e cele viitoare.