$$$

 În decembrie 1982, o echipă de 200 de muncitori la Canalul Dunăre-Marea Neagră a lucrat 36 de ore continuu, fără oprire, în frig de minus 20 de grade și viscol, pentru a finaliza betonarea unei ecluze critice înainte ca betonul să înghețe, transformând șantierul într-un infern industrializat de foc, lumini și muncă brutală non-stop, unde oamenii au lucrat în schimburi de 6 ore până la epuizare totală, turnând 800 de metri cubi de beton în condiții imposibile pentru a respecta termenul final al marelui proiect național.

Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel mai mare proiect de construcții din România anilor '80. Șaizeci și patru de kilometri săpați prin pământ, rocă și mlaștini. Zeci de ecluze, poduri, tuneluri. Zeci de mii de muncitori. Termen final: aprilie 1984. Întârzierea era inadmisibilă - proiectul era prioritate națională.

Ecluzarea nr. 7, la kilometrul 38, era una dintre cele mai complexe structuri. O construcție masivă de beton armat, 80 de metri lungime, 20 de metri lățime, 15 metri adâncime. Fundația trebuia turnată într-o singură operațiune - 800 de metri cubi de beton turnat continuu, altfel structura va avea fisuri fatale.

Planul inițial era să se toarne în martie, când vremea e mai blândă. Dar întârzierile de la alte sectoare făcuse imposibil. Dacă nu se turnă fundația în decembrie, întregul calendar al proiectului se prăbușea. Termenul aprilie 1984 devenea imposibil.

Inginerul șef Constantin Popescu, 48 de ani, veteran al șantierului, a primit ordinul direct de la București: "Fundația se toarnă în decembrie. Găsește o cale. Nu interesează frigul. Nu interesează viscolul. Termenul e sacru."

Constantin a făcut calculele. Betonul trebuie turnat la minimum plus 5 grade și menținut la acea temperatură 48 de ore pentru întărire corectă. Afară sunt minus 20 de grade. Soluția: încălzirea masivă. Transformă șantierul într-un cuptor uriaș.

Au adus 40 de generatoare diesel pentru curent. Au instalat 200 de lămpi cu halogen de 1000W fiecare pentru lumină și căldură. Au construit perdele termice din prelate plastice în jurul zonei de turnare. Au pregătit 50 de reșouri industriale electrice pentru încălzirea aerului. Au improvizat un sistem de încălzire a betonului cu abur înainte de turnare.

Dar chiar și așa, betonul va înghețată dacă opresc procesul. Cei 800 de metri cubi trebuie turnați non-stop, în flux continuu, până la final. Oprirea înseamnă eșec total.

Echipa: 200 de muncitori. Organizați în patru schimburi de câte 50, fiecare schimb lucrând 6 ore, apoi odihnă 6 ore, apoi din nou la muncă. Rotație continuă 36 de ore - timpul estimat pentru turnarea completă plus 12 ore de supraveghere.

Muncitorii erau în majoritate deținuți politici și comuni, puși să lucreze forțat pe canal - realitatea brutală a proiectului. Dar pentru această operațiune, au fost folosiți și muncitori profesioniști voluntari, plătiți dublu pentru condiții extreme.

Operațiunea a început pe 15 decembrie, ora 18:00, când întunericul cobora deja. Termometre afară: minus 22 de grade. Vânt de 40 km/h. Începea să ningă ușor.

Primul schimb a intrat în zona de lucru. Viziunea era suprarealistă: în mijlocul pustiului înghețat al Dobrogei, o insulă de lumină și căldură. Două sute de lămpi cu halogen transformaseră noaptea în zi artificială. Cincizeci de reșouri electrice arzând roșu-portocaliu creaseră o zonă de căldură artificială. Temperatura în zona de lucru: plus 8 grade. Afară, la 50 de metri, minus 22.

Betonul venea continuu de la uzina mobilă instalată la 2 kilometri. Camioane basculante aduceau beton la fiecare 10 minute. Betonul era încălzit cu abur la uzină, ajungea la șantier la plus 15 grade, era turnat imediat în cofrajele pregătite.

Muncitorii lucrau în lanț: unii descărcau betonul din camioane, alții îl transportau cu roabe și benzi transportoare, alții îl întindeau în cofraje, alții îl vibrau cu vibratoarele pentru eliminarea bulelor de aer. Proces continuu, fără oprire.

Prima oră a fost OK. Oamenii erau proaspeți, entuziaști. A doua oră, epuizarea fizică începea să se simtă. Muncă grea, în frig (chiar și cu încălzire artificială, nu era confortabil), în lumină artificială orbitoare.

Ion Dumitrescu, muncitor de 35 de ani, condamnat la 10 ani pentru tentativă de evadare din țară, era la al treilea ciclu de roabă. Ducea 80 de kile de beton de la camion la cofraje, 50 de metri distanță, apoi se întorcea și lua încărcătura următoare. Făcuse 40 de drumuri în primele două ore. Mâinile îi erau amorțite în ciuda mănușilor groase. Spatele îi ardea. Dar nu se oprea. Oprirea însemna pedeapsă.

La ora 21:00, primul schimb a fost înlocuit. Cincizeci de oameni complet epuizați au fost duși la baracile de odihnă. Cincizeci de oameni proaspeți au intrat. Procesul a continuat fără nicio întrerupere.

Inginerul Constantin supraveghea personal operațiunea. Nu a dormit deloc în cele 36 de ore. A stat lângă cofraje, verificând calitatea betonului, temperatura, consistența. Avea un termometru special cu care măsura temperatura betonului proaspăt turnat - trebuia să rămână peste plus 5 grade.

La ora 2 noaptea, viscolul s-a intensificat. Vântul bătea cu 60 km/h, zăpada cădea densă. Perdelele termice din prelate se zbăteau violent. Una s-a rupt, lăsând frigul să pătrundă. Temperatura în zona de lucru a scăzut instant cu 5 grade.

"Reparați perdeau! Acum!" Constantin a urlat. Zece muncitori s-au repezit, au cusut prelată nouă, au reîntărit structura cu sârmă. În 20 de minute, perdeau era reparată. Temperatura a revenit la plus 8.

Dar incidentul a arătat cât de fragilă era toată operațiunea. Un generator oprit, o perdea ruptă, un reșou ars, și toată betonarea înghețată, distrugând munca.

Al doilea schimb, între orele 24:00-6:00, a fost cel mai greu. Oamenii luptau împotriva somnului natural. Unii adormiră literalmente în picioare. Un muncitor a leșinat de epuizare lângă un camion. A fost dus la baracă, înlocuit imediat.

Gheorghe Marin, maistru de 42 de ani, era responsabil cu vibratoarele. Trebuia să vibreze betonul pentru compactare perfectă. Munca necesita concentrare - vibrezi prea mult, betonul se segregă, prea puțin, rămân bule de aer. A lucrat 6 ore, apoi alte 6 ore după o odihnă de 6 ore. După al doilea schimb, mâinile îi tremurau incontrolabil de la vibrațiile aparatului. Nu mai simțea degetele.

Dimineața, la ora 8:00, după 14 ore de turnare, erau la jumătate. Mai aveau 400 de metri cubi de beton. Încă 18-20 de ore de muncă continuă.

Dar acum a apărut o problemă nouă: betonul care fusese turnat în primele ore începea să se încălzească din reacția chimică de întărire. Betonul în curs de întărire generează căldură. La suprafață, unde era expus la aer rece, se răceau rapid. Dar la bază, unde stratul era gros, temperatura începea să urce.

Diferența de temperatură între suprafață și bază creează tensiuni interne, fisuri. Constantin trebuia să echilibreze: încălzirea artificială pentru a preveni înghețul la suprafață, răcirea controlată pentru a preveni supraîncălzirea la bază. A ordonat instalarea de țevi de răcire cu apă în zonele groase de beton.

Operațiunea devenise o balanță imposibilă: prea frig - betonul îngheață, prea cald - betonul fisurează. Constantin și echipa lui de ingineri monitorizau temperatura în 50 de puncte diferite ale structurii, ajustând continuu încălzirea artificială.

La prânz, al treilea schimb lucra. Oamenii erau vizibil mai lenți decât primele schimburi. După 24 de ore de operațiune, chiar și cu rotații, epuizarea colectivă se instala. Dar nu se opriră.

Ion Dumitrescu era din nou la roabă, al treilea său ciclu de lucru. După 18 ore de muncă (cu pauze între ele), corpul său funcționa pe pilot automat. Lua roaba, o încărca, o ducea, o descărca, se întorcea. Mecanic, fără gândire. Mâinile sângerau prin mănuși. Nu mai simțea durerea.

La ora 18:00, după 24 de ore, operațiunea a întâmpinat prima criză majoră. Uzina de beton a avut o defecțiune. Malaxorul principal s-a blocat. Producția de beton s-a oprit.

Constantin a realizat că au maximum 30 de minute înainte ca betonul deja turnat să înceapă să se întărească incorect fără continuare. Dacă procesul se oprește, toată betonarea e compromisă.

A luat decizia de a folosi betoniera de rezervă, mai mică, mai lentă. Producția a scăzut la jumătate, dar a continuat. Procesul de turnare a încetinit, dar nu s-a oprit. În 40 de minute, malaxorul principal a fost reparat. Producția a revenit la normal.

Noaptea următoare, între orele 22:00-4:00, a fost coșmar. Temperaturi coborâseră la minus 25 de grade. Viscolul era violent. Consumul de energie pentru încălzire era maxim. Trei generatoare au căzut din suprasolicitare. Au fost repornite de urgență.

Muncitorii al patrulea schimb lucrau ca zombi. După 30 de ore de operațiune, nimeni nu mai avea energie reală. Lucrau pe voință pură, pe frică de pedeapsă, pe obligație.

În final, la ora 6:00 dimineața pe 17 decembrie, după 36 de ore de muncă non-stop, ultimul metru cub de beton a fost turnat. Cei 800 de metri cubi erau complet în cofraje. Fundația era turnată.

Dar nu se terminase. Acum trebuiau să mențină temperatura constantă încă 48 de ore pentru întărire corectă. Lămpile, reșourile, generatoarele au rămas în funcțiune. Echipe reduse supravegheau temperatura, ajustând încălzirea.

După 48 de ore, pe 19 decembrie, cofrajele au fost deșurubate. Fundația era perfectă. Nicio fisură, nicio zonă înghețată, nicio segregare. Lucrare perfectă, executată în condiții imposibile.

Bilanțul: 200 de muncitori, 36 de ore de muncă continuă. Cincisprezece spitalizați cu epuizare severă. Patruzeci și trei cu degerături la mâini. Ion Dumitrescu și alți 20, cu leziuni permanente la spate de la munca repetitivă cu roaba. Dar fundația turnată, termenul respectat.

Astăzi, când betonările se fac doar în condiții meteo optime, când există aditivi antigel, când normele de muncă interzic schimburile de peste 8 ore, când nicio autoritate nu ar permite muncă forțată în frig extrem, este aproape imposibil să înțelegi că în decembrie 1982, 200 de oameni au lucrat 36 de ore continuu, în frig de minus 25 de grade, turnând 800 de metri cubi de beton într-o insulă artificială de lumină și căldură creată în mijlocul pustiului înghețat, sacrificând sănătatea și demnitatea pentru a respecta termenul sacru al unui proiect național.

Pentru că în decembrie 1982, când termenul era inadmisibil și natura era ostilă, inginerul Constantin și cei 200 de muncitori nu au acceptat imposibilul. Au transformat șantierul într-un cuptor uriaș, au lucrat în schimburi până la prăbușire, au monitorizat fiecare grad de temperatură, au reparat fiecare avariet pe loc, și au turnat fundația perfectă în condiții în care orice manual de construcții spune că este imposibil, demonstrând că voluntatea politică combinată cu munca umană brutală poate învinge orice obstacol natural, indiferent de cost uman.