$$$

 În februarie 1976, Grădinița nr. 12 din Satu Mare a rămas complet blocată de troiene timp de 3 zile după un viscol apocaliptic care a îngropat clădirea sub 4 metri de zăpadă, iar cele 6 educatoare și 42 de copii (vârste 3-6 ani) au supraviețuit înăuntru transformând grădinița într-o micro-societate de urgență, raționând mâncarea de la cantină, dormind toți în sala de joacă pentru căldură, și așteptând să fie săpați de salvatori care au avut nevoie de 60 de ore pentru a deschide un tunel până la ei.

Grădinița nr. 12 era o clădire mică, la parter, în cartierul Micro 15 din Satu Mare. Douăzeci și cinci de metri lungime, zece metri lățime. Patru săli de grupă, o cantină, două toalete, un birou administrativ. Nimic special, o grădiniță obișnuită din anii '70.

Pe 18 februarie 1976, viscolul a început dimineața devreme. Părinții au adus copiii la grădiniță la ora 7-8, înainte ca vremea să se înrăutățească prea mult. Patruzeci și doi de copii în total - 18 la grupa mică (3-4 ani), 14 la grupa mijlocie (4-5 ani), 10 la grupa mare (5-6 ani).

Cele șase educatoare erau: Maria (directoare, 52 de ani), Elena și Ana (grupa mică, 28 și 31 ani), Ioana (grupa mijlocie, 35 ani), Rodica (grupa mare, 29 ani), plus doamna Floarea (bucătăreasa, 58 ani).

Până la ora 10, viscolul devenise apocaliptic. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Zăpada cădea atât de dens încât în 30 de minute acumula 20 de centimetri. Directoarea Maria a încercat să sune părinții să vină după copii. Linia era moartă - viscolul rupse cablurile telefonice.

La ora 11, au realizat că sunt complet izolați. Ferestrele erau acoperite complet de zăpadă din exterior. Ușa principală, când au încercat să o deschidă, era blocată de un perete solid de zăpadă. Grădinița era îngropată.

Maria a luat o decizie calmă. "Suntem blocați aici până trece viscolul și vine salvarea. Trebuie să organizăm totul pentru 2-3 zile: mâncare, somn, activități pentru copii. Nimeni nu intră în panică. Copiii nu trebuie să se sperie."

Primul lucru: inventarul hranei. Doamna Floarea a verificat cantina. Există: 5 kg orez, 3 kg paste, 10 kg cartofi, 2 kg fasole, conserve de legume, lapte praf, pâine pentru două zile, zahăr, ulei. Suficient pentru 48 de persoane pentru 4-5 zile cu rații mici.

Al doilea: căldura. Sistemul de încălzire funcționa - grădinița avea cazan propriu pe lemne. Dar lemnele erau în șopron afară, îngropat sub zăpadă. Au inventariat ce lemne erau înăuntru: suficient pentru 24 de ore de foc continuu. După aceea, vor îngheța.

Al treilea: organizarea spațiului. Au decis să concentreze pe toată lumea în sala de joacă mare - 50 de metri pătrați, cea mai încălzită cameră. Acolo vor dormi toți, acolo vor mânca, acolo vor sta.

Copiii au fost organizați imediat. Educatoarele le-au explicat ca și cum ar fi o aventură: "Facem tabără! Dormim toți împreună ca la excursie! Va fi distracție!" Majoritatea copiilor au acceptat jocul. Cei mici, 3-4 ani, înțelegeau mai puțin, dar au simțit calmul adulților și nu s-au panicat.

Prima zi a fost suportabilă. Copiii au fost ținuți ocupați cu jocuri, cântece, povești. Doamna Floarea a gătit mâncare caldă - orez cu legume. Au mâncat toți, apoi s-au pregătit pentru somn.

Problema somnului: 42 de copii și 6 adulți trebuie să doarmă în aceeași cameră. Au împins toate saltelele din sălile de odihnă în sala de joacă. Au creat un "pat uriaș" - toate saltelele lipite, acoperite cu toate cuverturle disponibile. Copiii au dormit ca sardinele, câte 8-10 pe fiecare saltea, adulții la margini pentru supraveghere.

Noaptea, trei copii au plâns după părinți. Educatoarea Ana i-a luat în brațe, le-a cântat, i-a calmat. Dar ea însăși era îngrijorată - dacă viscolul durează mai mult de 3 zile? Dacă lemnele se termină? Dacă mâncarea nu e suficientă?

A doua zi, viscolul continua. Afară, nimic vizibil prin ferestre - doar zăpadă solidă lipită de geam. Era ca și cum ar fi fost îngropați vii. Claustrofobia începea să se instaleze la educatoare, dar nu la copii - pentru ei, era încă o aventură.

Lemnele începeau să se termine. La prânz, doamna Floarea a avut o idee disperată: "Putem arde mobilă. Avem scaune de lemn, mese vechi în depozit, dulapuri." Maria a acceptat. Au început să ardă mobila veche - scaune sparte, o masă deteriorată din depozit, rafturi de lemn din birou.

Mâncarea a fost raționată strict. Dimineața: lapte cald cu zahăr și câte o felie de pâine. Prânz: supă de fasole cu paste. Seara: piure de cartofi cu puțin ulei. Copiii se plângeau că vor mai multă mâncare, dar educatoarele le explicau că trebuie să păstrăm pentru mâine.

În a doua noapte, doi copii au făcut febră. Nu era nimic grav, probabil răceală sau stres, dar fără medic, fără medicamente puternice (mica trusă de prim ajutor avea doar aspirina pentru copii), era îngrijorător. Elena i-a pus în saltele separate, i-a menținut calzi, le-a dat aspirină și ceai. Au trecut criza.

A treia zi, 21 februarie, viscolul în final a slăbit. Dar grădinița era acum îngropată sub aproape 4 metri de zăpadă acumulată în 3 zile de viscol continuu. Erau complet invizibili din exterior. Nimeni din oraș nu știa unde se termină clădirea și unde începe troianul.

Maria a luat o decizie riscantă. "Trebuie să semnalizăm că suntem aici. Să facem zgomot." Au început să bată în țevile de încălzire cu ciocane, cu linguri de metal, cu orice produceau zgomot puternic. Au bătut ore întregi. Dar nu știau dacă cineva aude.

În oraș, când viscolul s-a terminat, autoritățile au început căutarea. Zeci de clădiri erau complet îngropate. Printre ele, Grădinița nr. 12. Părinții celor 42 de copii erau în panică absolută. "Copiii noștri sunt acolo! Trei zile! Trebuie să îi salvați!"

Echipele de salvare au început să sape spre grădiniță. Dar zăpada era compactată, dură ca betonul. Săpau manual, cu lopeți, cu târnăcoape. Progresau 2-3 metri pe oră. Cu 50 de metri de zăpadă compactată până la grădiniță, vor avea nevoie de o zi întreagă.

În grădiniță, resursele se terminau. Ultima mâncare consistentă: paste fierte cu puțin ulei, împărțite în porții minuscule. Ultima lemne: ultimul scaun de rezervă, ultimele scânduri din dulap. După asta, vor sta în frig.

Copiii simțeau că ceva nu e în regulă. Adulții zâmbeau mai forțat. Mâncarea era prea puțină. Lumea în joacă devenise mai puțin convingătoare. Unii copii mai mari au început să întrebe direct: "Doamna, de ce nu vin părinții? De ce suntem doar noi aici?"

Educatoarea Rodica le-a explicat adevărul, adaptat pentru copii de 5-6 ani: "Afară e multă zăpadă. Foarte multă. Părinții voștri vor să vină, dar trebuie să sape prin zăpadă. E greu, durează, dar ei vin. Trebuie să fim răbdători și curajoși."

În seara zilei a treia, în jurul orei 19:00, au auzit un zgomot. Un zgomot de săpat, venind dinspre peretele dinspre drum. Au început toți să strige: "Ajutor! Suntem aici! Patruzeci și doi de copii și șase adulți! Toți în viață!"

Zgomotul de săpat s-a intensificat. După o oră, un topor a spart peretele gipscarton din biroul administrativ. Fasicul de lumină de lanternă a pătruns înăuntru. Salvatorii ajunseseră.

Dar evacuarea era complicată. Tunelul săpat prin zăpadă era îngust, doar 60 centimetri diametru, lung de 40 de metri. Copiii trebuiau evacuați unul câte unul, târâți prin tunel, în frig, în întuneric.

Primul copil evacuat: Andrei, 6 ani, cel mai mare și cel mai curajos. L-au îmbrăcat în toate hainele disponibile, l-au legat cu o frânghie de un salvator, l-au trimis prin tunel. A durat 20 de minute de târât prin zăpadă. Când a ieșit la capătul celălalt, mama lui plângea și râdea simultan.

Evacuarea tuturor celor 42 de copii a durat 8 ore. Fiecare copil, târât prin 40 de metri de tunel îngust în zăpadă, escortat de salvatori. Copiii mici plângeau de frică, dar educatoarele îi pregătiseră: "E ca un tobogan lung! Va fi aventură!"

Ultimele evacuate au fost cele șase educatoare. Maria a ieșit ultima, după ce s-a asigurat că toți copiii au fost scoși în siguranță. Când a ajuns la suprafață, după 72 de ore îngropată sub zăpadă, s-a prăbușit în brațele salvatorilor și a plâns pentru prima dată.

Bilanțul: 42 de copii salvați. Toți cu hipotermie ușoară. Doi cu febră care a trecut. Trei cu anxietate post-traumatică tratată ulterior. Dar toți vii, toți întregi, datorită celor șase educatoare care au transformat trei zile de coșmar într-o "tabără de aventură" pentru a proteja psihicul copiilor.

Astăzi, când grădinițele au sisteme de comunicație prin satelit, când fiecare educatoare are telefon mobil, când protocoalele de urgență prevăd evacuare imediată la orice risc meteo, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1976, o grădiniță întreagă a fost îngropată 3 zile sub 4 metri de zăpadă, iar șase femei au păstrat 42 de copii în viață și relativ calmi, transformând dezastrul într-o poveste de aventură, raționând mâncarea ca într-un razboi, ardând mobila pentru căldură, și așteptând 72 de ore să fie săpate manual prin tone de zăpadă compactată.

Pentru că în februarie 1976, când viscolul a îngropat Grădinița nr. 12 și cele șase educatoare au realizat că sunt singure cu 42 de copii mici într-o clădire izolată de lume, nu au cedat panicii. Au raționat resursele, au organizat viața colectivă, au inventat povești și jocuri pentru a menține copiii calmi, au ars mobila pentru căldură când lemnele s-au terminat, și au protejat până la capăt inocența copiilor, transformând supraviețuirea în aventură pentru a le salva nu doar corpurile, ci și sufletele.