###

 Pe strada Lipscani din București, înghesuită între un restaurant turcesc și o bijuterie, există o vitrină de magazin întunecată pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Vitrina aparține unui fost magazin de jucării care a fost închis în 1991, la scurt timp după căderea comunismului, când proprietarul - un bătrân pe nume Ion Vasilescu - a murit fără moștenitori. De atunci, spaațiul a rămas gol, neînchiriat, aparent uitat de toată lumea.

Dar vitrina nu este goală. În interior, vizibile prin sticla murdară și crăpată, stau aranjate jucării vechi: păpuși cu fețe de porțelan, soldățelu de plumb, ursuleți de pluș cu blana căzută, o cutie muzicală, mașinuțe de tablă ruginite. Sunt jucării din anii '60, '70, '80 - relicve dintr-o copilărie comunistă pe care generația actuală abia și-o mai amintește.

Ceea ce face vitrina ciudată nu sunt jucăriile în sine. Este faptul că aranjamentul se schimbă constant, deși nimeni nu intră vreodată în magazin. În fiecare dimineață, jucăriile sunt în pozții diferite. Păpușa care ieri stătea la stânga este acum la dreapta. Ursulețul care privea spre stradă acum este întors cu spatele. Soldățeii de plumb formează formații diferite - uneori în linie, alteori în cerc, câteodată răspândiți haotic.

Prima persoană care a remarcat fenomenul a fost proprietarul restaurantului vecin, Mehmet Özkan, un turc stabilit în București după 2000. În 2003, când și-a deschis restaurantul, a observat că vitrina alăturată conținea jucării vechi. I s-a părut nostalgică, chiar fermecătoare într-un fel trist.

Dar după câteva săptămâni, a început să observe schimbările. Inițial a crezut că proprietarul magazinului vine noaptea să rearanjeze vitrina. Dar când a întrebat vecinii, i s-a spus că magazinul este închis de ani, că nimeni nu deține chei, că proprietarul a murit demult.

Intrigat, Mehmet a început să fotografieze vitrina în fiecare dimineață. Timp de o lună, a documentat sistematic aranjamentul. Fotografiile dovedeau fără îndoială: jucăriile se mișcau. Nu dramatic, dar constant. O păpușă care zăcea culcată într-o zi era așezată în picioare a doua zi. O cutie muzicală închisă dimineața era deschisă seara.

A încercat să afle cine deține proprietatea. Arhivele au arătat că magazinul aparținea formal moștenitorilor lui Ion Vasilescu, dar nimeni nu revendicase vreodată proprietatea. Chiriașul anterior nu plătise taxe de decenii. Legal, magazinul era într-un vid administrativ - exista, dar nimeni nu era responsabil pentru el.

În 2007, Primăria a încercat să deschidă magazinul pentru a-l evalua în vederea confiscării pentru datorii. Au venit cu un lăcătuș să forțeze ușa. Lăcătușul, un bărbat practic pe nume Gheorghe Marin, a lucrat la încuietoare aproape o oră. Când în cele din urmă a reușit să deschidă ușa și să intre, a țipat și a ieșit imediat, refuzând să mai pună piciorul înăuntru.

Ce văzuse? Nu a vrut să spună la început, dar un oficial insistent l-a convins în cele din urmă. Gheorghe a descris că, în momentul în care a intrat și ochii lui s-au obișnuit cu întunericul, a văzut că întregul magazin - nu doar vitrina, ci tot interiorul - era plin de jucării. Rafturi până la tavan cu păpuși, animale de pluș, jocuri de masă, trenulețe. Mii de jucării, toate privind spre ușă, toate aparent aranjate să înfrunte oricine ar intra.

Mai tulburător, în momentul în care a făcut primul pas înăuntru, toate jucăriile cu ochi - păpușile, ursuleții, animalele de pluș - au părut să clipească simultan. Nu o iluzie de lumină, ci o mișcare fizică - pleoapele sau ochii bătând odată, ca un salut macabru.

Gheorghe a ieșit, Primăria a amânat evaluarea "din motive tehnice", și magazinul a rămas sigilat din nou. Ușa a fost sudată, de data aceasta, pentru a se asigura că nimeni nu mai intră.

Dar vitrina a continuat să se schimbe. În 2011, o studentă la arte, Ana Dumitru, fascinată de poveste, a decis să monitorizeze vitrina timp de o săptămână întreagă. A instalat o cameră video pe trotuar, îndreptată constant spre vitrină, înregistrând non-stop.

Când a revizuit înregistrările, a descoperit ceva șocant. În fiecare noapte, între orele 02:00 și 03:00, activitatea începea. Jucăriile se mișcau. Nu lent și subtil - ci deliberat și coordonat. Păpușa se ridica singură în picioare. Ursulețul se răsturna. Soldățeii de plumb mărsăliau în formații noi. Cutia muzicală se deschidea singură.

Dar cel mai tulburător aspect era că nu se mișcau aleatoriu. Păreau să joace. Păpușa "dansa" cu ursulețul. Soldățeii formau gărzi de onoare. Mașinuțele de tablă se "deplasau" în cercuri. Era ca și cum jucăriile își reluau funcția intenționată - să fie folosite de copii pentru joacă - doar că nu existau copii acolo.

Ana a încercat să publice videoclipul. A fost șters de pe YouTube pentru "conținut manipulat." Când l-a încărcat pe alte platforme, a primit amenințări legale de la "reprezentanți ai proprietarului" - deși oficial magazinul nu avea proprietar. Fișierele de pe computerul ei au fost șterse într-un hack misterios. Singura copie rămasă a fost distrusă când apartamentul ei a fost spart - dar nimic altceva nu a fost furat, doar hard disk-ul cu înregistrarea.

În 2015, un copil de șase ani, Mihai Popescu, a dispărut pe strada Lipscani. A fost văzut ultima dată stând în fața vitrinei magazinului de jucării, privind înăuntru. Mama lui, Elena, s-a uitat de la el doar câteva secunde să caute ceva în geantă. Când s-a uitat înapoi, Mihai dispăruse.

Camerele de supraveghere de pe stradă au fost verificate. Imaginile arată pe Mihai stând în fața vitrinei, privind fascinat înăuntru. Apoi, pentru exact trei secunde, înregistrarea are o interferență statică - nimic extrem, doar un glitch scurt. Când imaginea revine, Mihai nu mai este acolo. Pur și simplu dispărut.

A fost căutat cu disperare. Poliția, voluntarii, câini de urmă - toți au căutat. Nu a fost găsit niciodată. Cazul rămâne deschis, nerezolvat.

Dar o săptămână după dispariția lui Mihai, Mehmet de la restaurantul vecin a observat ceva nou în vitrină. O jucărie care nu fusese acolo înainte: un băiețel de plastic, înalt de aproximativ zece centimetri, îmbrăcat în haine moderne - blugi și tricou cu un personaj de desene animate popular în 2015. Exact genul de haine pe care Mihai le purta când a dispărut.

Mehmet a anunțat poliția. Când au venit să verifice, jucăria dispăruse. Dar fotografii făcute de Mehmet în acea dimineață arată clar: un băiat de plastic, nou, modern, total diferit de celelalte jucării vintage din vitrină, stând printre ele ca un străin.

Există o teorie, circulată în șoaptă printre cei care cunosc povestea. Că Ion Vasilescu, proprietarul original, nu era doar un vânzător de jucării. Era un colecționar obsedat care credea că jucăriile au suflet - că bucuria copiilor care se joacă cu ele imprimă jucăriile cu viață proprie. Și că el a construit magazinul nu pentru a vinde jucării, ci pentru a le păstra, a le proteja, a le da un loc unde să "trăiască" după ce copiii le abandonează.

Când a murit, se spune, ultima lui dorință - scrisă într-un jurnal găsit mai târziu - era ca magazinul să nu fie niciodată deschis din nou. "Jucăriile sunt fericite aici," scrisese. "Nu le luați. Nu le deranjați. Lasă-le să joace."

Dar ce înseamnă cu adevărat "să le lași să joace"? Și dacă jucăriile vor să aibă un copil cu care să se joace - un copil adevărat, nu doar între ele - ce ar face?

---

Astăzi, Magazinul de Jucării de pe Lipscani încă există, sigilat, uitat oficial dar nu de cei care locuiesc sau lucrează în zonă. Părinții din cartier știu să își țină copiii departe de vitrină. "Nu te uita înăuntru prea mult," le spun. "Și dacă vezi o jucărie care îți place foarte mult, nu o dori prea tare."

Pentru că există prea multe povești despre copii care au privit prea mult timp în vitrina aceea și au dorit prea intens o jucărie de acolo. Și câțiva dintre ei - nu mulți, dar câțiva - au dispărut fără urmă în zilele următoare.

Iar de fiecare dată când un copil dispare, o jucărie nouă, modernă, total nepotrivită cu colecția vintage, apare în vitrină pentru câteva zile înainte de a dispărea din nou.

Ca și cum magazinul ar colecționa nu doar jucării vechi. Ci și copiii care le-au dorit prea mult.