###

 În apropierea orașului Râșnov din județul Brașov, ascuns într-o pădure de brazi la aproximativ trei kilometri de drumul principal, există un lac mic pe care localnicii îl numesc Lacul Oglinzilor. Nu apare pe hărțile turistice, nu există indicatoare spre el, iar cei puțini care îl cunosc evită să meargă acolo, mai ales singuri.

Lacul în sine nu pare neobișnuit - aproximativ cincizeci de metri în diametru, înconjurat de brazi înalți, cu apă întunecată și liniștită chiar și când bate vântul. Nu există pești în el, nu există broaște sau insecte pe suprafață. Apa este ciudat de clară când te apropii, dar de la distanță pare aproape neagră, ca un ochi deschis în pădure.

Prima mențiune documentată despre lac apare în memoriile unui preot local din 1876, care îl descrie ca pe un "loc blestemat unde apa arată minciuni." Nu detaliază ce înseamnă asta, dar avertizează enoriașii săi să nu se uite prea mult timp în apă "pentru că s-ar putea să nu mai recunoască propriile fețe."

În anii '20, lacul a devenit brusc popular printre artiști și fotografi din Brașov. Veneau să picteze sau să fotografieze reflexiile din apă, spunând că sunt "neobișnuit de clare și dramatice." Dar fenomenul s-a oprit brusc în 1927, după ce un pictor renumit, Alexandru Ionescu, și-a rupt toate picturile făcute la lac și s-a închis în atelier pentru restul vieții, refuzând să mai picteze peisaje.

În singura sa declarație publică despre incident, a spus doar: "Am pictat ceea ce am văzut în apă. Dar când am terminat și m-am uitat din nou, reflexia se schimbase. Nu era cerul pe care îl pictam. Era... altceva. Alt cer, alt pădure. Ca și cum apa reflecta un loc care nu este aici."

Prima investigație serioasă a lacului a fost făcută în 1968 de către un grup de geologi de la Universitatea București, care studiau formațiunile geologice din zona Carpaților. Au luat probe de apă, au măsurat adâncimea (nouă metri în centru), au analizat compoziția chimică. Tot normal - apă de izvor de munte, ușor acidă din vegetația în descompunere, nimic neobișnuit.

Dar unul dintre geologi, Radu Petrescu, a făcut o observație ciudată în raportul său personal (nu în cel oficial). A scris: "Când am măsurat adâncimea cu sonda, citirea a fost de nouă metri. Dar când am privit direct în apă, părea mult mai adâncă. Am putut vedea fundul - roci și noroi - dar distanța părea gestionată. Ca și cum aș privi printr-o lupă care extinde spațiul."

Fenomenul care a făcut ca lacul să fie cunoscut în cercurile locale a început să fie raportat consistent în anii '80. Oameni care se uitau în apa lacului pentru a-și vedea reflexia raportau că, uneori, reflexia lor nu era corectă. Nu în sensul unei distorsiuni normale - ci în sensul că arăta o versiune diferită a lor înșiși.

În 1983, o tânără femeie pe nume Maria Dumitrescu s-a dus la lac să se gândească la viața ei - era într-un moment dificil, trebuind să decidă între a rămâne în România sau a emigra cu soțul în Germania. S-a așezat pe malul lacului și s-a uitat în apă.

Reflexia ei arăta pe Maria, dar mai bătrână - poate cu douăzeci de ani mai în vârstă. Părul cărunt, riduri adânci, un aer de tristețe profundă. Și în reflexie, în spatele ei, nu era pădurea din jurul lacului - ci un bloc de apartamente gri, comunist, un balcon cu rufe întinse.

Maria a clipit, s-a uitat din nou. Reflexia era normală. Ea însăși, tânără, cu pădurea în spate. A crezut că a imaginat. Dar imaginea din apă o bântuie până astăzi. A ales să rămână în România. Acum, la șaizeci de ani, locuiește într-un bloc gri comunist, singură (soțul a murit acum zece ani), cu același aer de tristețe profundă pe care l-a văzut în reflexia din lac acum patru decenii.

Ea crede că lacul nu i-a arătat o viziune. I-a arătat viitorul - fix viitorul care se va întâmpla dacă ar rămâne. Și ea a ales să rămână oricum, condamnându-se exact la destinul pe care îl văzuse.

Cel mai tulburător incident documentat a fost în 1995. Un grup de trei prieteni - Andrei, Cristina și Vlad - au mers să facă un picnic lângă lac. Era o zi frumoasă de vară. După ce au mâncat, Cristina a propus să facă fotografii. Au ales să fotografieze reflexiile lor în apă - un cadru artistic clasic.

Au făcut câteva poze, pozând împreună, privind în apă în timp ce Vlad ținea camera deasupra, capturând atât fețele lor cât și reflexiile. Când au dezvoltat filmul (era încă era fotografiei pe film), au rămas înmărmuriți.

În fotografie, chipurile lor reale - privind în jos spre apă - erau normale. Dar reflexiile din apă nu se potriveau. Reflexia Cristinei arăta pe cineva complet diferit - o femeie mai în vârstă pe care nu o recunoscuse. Reflexia lui Andrei era a lui, dar cu o cicatrice uriașă pe față pe care nu o avea în realitate. Și reflexia lui Vlad... nu exista. Locul unde ar fi trebuit să fie reflexia lui era doar apă goală, de parcă el nu ar fi fost acolo deloc.

Au încercat să explice fenomenul - eroare de film, expunere dublă, ceva. Dar fotografia era clară. Cei trei oameni reali, privind în jos. Trei reflexii greșite în apa de dedesubt.

Povestea devine și mai tulburătoare. În 2003, Cristina și-a schimbat dramatic aspectul după un accident de mașină - chirurgie reconstructivă extensivă. Când a văzut rezultatul final în oglindă, a înțeles: arăta exact ca femeia din reflexia din lac. Accidentul o transformase în versiunea ei pe care o văzuse cu opt ani înainte.

În 2007, Andrei a fost atacat de un câine și a primit o cicatrice severă pe față. Exact unde reflexia din lac arătase cicatricea cu doisprezece ani înainte.

Iar Vlad a dispărut în 2011. Nu mort - pur și simplu dispărut. A plecat la serviciu într-o dimineață și nu a mai fost văzut niciodată. Poliția nu l-a găsit, familia nu a avut niciun indiciu. Ca și cum s-ar fi șters din existență. Exact cum reflexia lui lipsise din apa lacului - ca și cum nu ar fi existat deloc.

În 2018, un cercetător independent de fenomene paranormale, doctorul Adrian Munteanu, a decis să studieze lacul sistematic. A petrecut două săptămâni acolo, făcând măsurători, luând fotografii, intervievând localnici. Teoria lui era că lacul are o proprietate fizică neobișnuită - poate o anomalie magnetică sau o structură geologică rară - care distorsionează percepția sau creează iluzii optice.

În ultima zi a cercetării sale, și-a făcut propria fotografie în apa lacului. Când a privit imaginea pe ecranul camerei digitale, a văzut ceva care l-a făcut să împacheteze echipamentul și să plece imediat: reflexia lui arăta un Adrian mult mai bătrân, slăbit dramatic, cu privirea goală a cuiva în stadii terminale de boală.

Nu a publicat niciodată cercetarea. A distrus toate notele. Șase luni mai târziu, a fost diagnosticat cu cancer pancreatic avansat. A murit în 2019, arătând exact cum îl arătase reflexia din lac.

Există o teorie printre puținii care au studiat fenomenul. Că Lacul Oglinzilor nu reflectă prezentul - reflectă destinul. Nu viitorul probabil, ci viitorul cert, imuabil, cel care se va întâmpla indiferent de alegerile pe care le faci. Este o fereastră spre inevitabil.

De aceea nu există viață în lac. De aceea apa este atât de liniștită. Pentru că locul nu aparține cu adevărat prezentului. Este un punct de intersecție între ceea ce este acum și ceea ce va fi mai târziu. Și când te uiți în acea apă, nu te vezi pe tine - vezi sfârșitul tău, versiunea finală, destinul de care nu poți scăpa.

---

Astăzi, Lacul Oglinzilor încă există, ascuns în pădurea lui de brazi, nemarcat, neîngrijit. Localnicii îl evită. Turiștii care îl găsesc din întâmplare de obicei fac fotografii rapide și pleacă, simțind instinctiv că ceva nu este în regulă, deși nu pot spune exact ce.

Dar câțiva, curioși sau disperați, se așează pe malul lacului și privesc în apă, căutând răspunsuri. Și unii dintre ei văd. Văd versiunea lor finală - bătrâni, bolnavi, singuri, fericiți, morți, transformați. Văd sfârșitul care îi așteaptă, indiferent de drumul pe care îl aleg.

Și întrebarea care îi bântuie pe toți cei care au văzut și au plecat este: dacă știi exact cum vei ajunge, dacă știi că destinul tău este deja scris în reflexia unei ape întunecate într-o pădure uitată, mai ai cu adevărat alegere? Sau doar trăiești prin mișcările mecanice ale unei vieți al cărei final a fost întotdeauna inevitabil?

Lacul nu răspunde la aceste întrebări. Reflectă doar, în tăcere, adevărul pe care majoritatea preferăm să nu îl cunoaștem: că destinul nostru este deja scris, și că singura diferență pe care o putem face este cât de conștienti suntem de el în timp ce mergem spre el, pas cu pas, zi după zi, până când reflexia din apă devine în cele din urmă chipul din oglinda reală.