$$_

 L-am crescut, i-am dat casa construită de mine, și acum mă dă afară din ea...

Ion privește prin geamul mașinii și vede casa lui îndepărtându-se. Casa pe care a construit-o cărămidă cu cărămidă, acum patruzeci de ani, când Mihai avea doar trei ani și se juca în jurul lui în timp ce amesteca mortarul. Aceeași casă pe care i-a dăruit-o fiului prin act de donație anul trecut, crezând că își asigură bătrânețea liniștită.

"Tată, e pentru binele vostru," repetă Mihai pentru a cincea oară, în timp ce conduce spre azil. "La azil veți avea grijă medicală, mâncare caldă..."

Maria ține în poală o pungă cu fotografii - singurele lucruri pe care Daniela, nora lor, le-a lăsat să ia. "Restul ocupă prea mult spațiu în casa noastră," spusese ea, stând cu brațele încrucișate în pragul acelei case care fusese a bătrânilor până ieri.

Ion își amintește ziua când a turnat fundația. Mihai dormea în pătuțul improvizat din scânduri, la umbra nucului. Maria îi aducea apă rece din fântâna pe care o săpase cu o lună înainte. Fiecare piatră, fiecare grindă, fiecare țiglă - toate puse acolo cu gândul la familia lui, la copiii care vor crește în casa aceea.

"Noi v-am dat casa ca să aveți grijă de noi, nu ca să ne dați afară din ea," șoptește Maria, cu glasul tremurând.

Anul trecut, când Mihai a venit cu actele de la notar, totul părea simplu. "E mai bine să fac donația acum, pentru probleme cu impozitele, tată. Voi rămâneți în casă până la sfârșitul vieții. Eu doar am nevoie de acte pentru bancă."

Dar planurile s-au schimbat când Daniela a rămas însărcinată. În ultimele șase luni, atmosfera din casă s-a înrăutățit treptat. Daniela se plângea că bătrânii miros urât, că deranjează când tușește Ion noaptea, că ocupă prea mult spațiu. "Ori ei, ori eu," i-a spus ea lui Mihai. "Nu-mi cresc copilul lângă doi bătrâni care gemete și iau medicamente."

În curtea pe care Ion o îngrijise timp de patru decenii, totul era acum planificat pentru demolări. Daniela vorbea despre renovări moderne - va dărâma bucătăria de vară unde Maria făcea conserve, va înlocui soba de teracotă cu centrală, va face garaj unde e acum cotețul în care și-au crescut puii.

"Doar cei care au construit ceva cu sufletul lor știu cât doare să-l vezi pregătit pentru distrugere."

Vecinii priviseră de dimineață cum Mihai încărca bagajele părinților în mașină. Toți știau povestea, dar nimeni nu îndrăznea să se amestece. Doar bătrâna Ileana de peste drum ieșise în poartă și plângea pe față, fără să se ascundă.

Ion intrasse o ultimă dată în casa lui înainte de plecare. În bucătărie, masa de lemn masiv pe care o făcuse cu mâinile lui încă poarta urmele cuțitului cu care își tăia pâinea în fiecare dimineață. Pe perete, un cui gol - acolo atârna ceasul străbunicului, pe care Daniela îl luase deja "pentru că se potrivește cu designul modern."

În dormitorul unde se nășteau toți copiii lui, patul de fier stătea acoperit cu un cearșaf. "Ăsta pleacă primul," spusese Daniela. "Ocupă prea mult loc și arată învechit."

"Gata, tată, să plecăm," strigase Mihai din curte, evitând să-i privească în ochi. "Directoarea de la azil ne așteaptă."

Maria ieșise din casă și se întoarsese o ultimă dată să privească fereastra dormitorului. Acolo, în serile de vară, stătea cu Ion și făceau planuri pentru nepoți, pentru bătrânețea pe care credeau că o vor petrece în liniște, în casa construită de ei.

Pe drumul spre oraș, în tăcerea mașinii, Ion și Maria se țin de mână și privesc pe geam la dealurile care se îndepărtează. Știu că nu se vor mai întoarce niciodată acasă.

La azil, camera lor are două paturi de fier, o dulăpioară și o fereastră care dă spre un perete de beton. Mihai pune grăbit pungile cu hainele lor pe unul din paturi: "O să vă obișnuiți. Aveți televizor și totul e îngrijit aici."

După ce pleacă, Ion și Maria stau pe marginea patului și se uită în jur. În camera de doi metri pe trei nu încap amintirile unei vieți întregi. Nu încape mirosul de cozonac din bucătăria de vară, nu încap serile pe prispa casei, nu încap copacii din livadă pe care îi știau cu numele.

"Pe vremuri, copiii se întorceau acasă să aibă grijă de părinți, nu să-i alunge din casele construite de aceștia."

"Crezi că Mihai va înțelege vreodată ce ne-a făcut?" întreabă Maria, privind prin fereastra mică spre peretele gri.

Ion nu răspunde. Știe că unele greșeli nu se pot repara, iar unele răni nu se vindecă niciodată. Se întreabă doar cum copilul căruia i-a construit casa cu propriile mâini a putut să-l dea afară din ea pentru o femeie care nu respectă nimic din munca unei vieți întregi.

Câți părinți semnează acte de donație cu încredere, fără să știe că le pot deveni sentințe de exil din propriile case?