$$$

 Cu două pensii de 600 de lei și cinci nepoți orfani de crescut, bunicii Ana și Vasile au reușit să facă ceea ce nimeni nu credea posibil - să scoată toți copiii doctori.

Tragedia s-a întâmplat într-o noapte de noiembrie din 1995. Mașina în care se întorceau de la muncă Gheorghe și Maria, fiul și nora bunicilor Ana și Vasile, a derapat pe drumul înghețat și s-a izbit de un copac. Au lăsat în urmă cinci copii între trei și șaisprezece ani: Andrei, Raluca, Marius, Diana, Alex

În casa mică cu trei camere din satul Cornești, lângă Brașov, Ana și Vasile s-au trezit peste noapte cu o responsabilitate copleșitoare. La șaizeci și cinci și respectiv șaizeci și opt de ani, cu pensii modeste de la fostul CAP și cu propriile probleme de sănătate, trebuia să crească cinci copii traumatizați de pierderea părinților.

"Ce facem, bătrâne?", plângea Ana în prima noapte când toți copiii dormeau în patul mare din camera principală, ghemuiți unul lângă altul ca niște pui speriați. "Cu ce îi hrănim? Cu ce îi îmbrăcăm? Cu ce îi trimitem la școală?"

"Cu ce avem", a răspuns Vasile, privind la cei cinci copii care îi căzuseră în grijă. "Și dacă nu avem, ne descurcăm cumva. Dar una știu sigur - nu-i dau la orfelinat. Gheorghe și Maria n-ar fi vrut asta."

Doar bunicii care au fost nevoiți să-și crească nepoții orfani știu ce înseamnă să împarți două pensii mici la nouă guri, să îți refaci planurile de bătrânețe și să devii din nou părinte la o vârstă când altii se odihnesc.

Calculul era crud: 1.200 lei pe lună pentru șapte persoane. Din banii ăștia trebuiau să plătească mâncarea, hainele, rechizitele, medicamentele pentru bunici, încălzirea casei. Ana a început să își facă calcule ca un contabil expert: 130 lei pe persoană pe lună, 4 lei pe zi. Era imposibil, dar cumva trebuia să fie posibil.

Prima decizie: educația era prioritate absolută. "Părinții voștri s-au chinuit să vă țină la școală", le-a spus Ana copiilor. "Eu o să fac la fel, chiar dacă mănânc o dată pe zi. Voi veți învăța, veți termina liceul și veți merge la facultate."

Ana a învățat să se descurce cu nimic. Făcea pâine acasă pentru că era mai ieftină, punea legume în grădină, vindea ouăle găinilor pe care le crescuse în curte. Vasile repara pantofii copiilor cu bucăți de cauciuc, le făcea ghiozdane din saci de rafie, le confecționa haine din ce avea prin casă.

La școală, copiii Popescu erau cunoscuți ca "săracii cu bunicii", dar și ca "cei mai silitori din clasă". Pentru că Ana și Vasile le-au explicat de la început: "Nu aveți părinți să vă ajute financiar, trebuie să vă ajutați singuri prin mințile voastre."

Andrei, cel mare, care avea șaisprezece ani când au murit părinții, a înțeles primul responsabilitatea. A început să dea meditații la copiii din sat ca să câștige bani pentru rechizite. Raluca, învăța să gătească și să aibă grijă de cei mici. Ceilalți au învățat să se descurce, să economisească, să nu ceară niciodată ceva ce bunicii nu-și puteau permite.

"De ce nu cereți ajutor de la stat?", întrebau vecinii. "Aveți dreptul la alocații, la ajutoare sociale."

"Pentru că vrem să îi învățăm pe copii că în viață nimeni nu-ți datorează nimic", răspundea Vasile. "Ceea ce primești gratis nu prețuiești. Ceea ce muncești pentru el, ăla îl păstrezi toată viața."

În 2011, când Andrei a terminat liceul, avea cele mai mari note din județ la bacalaureat. S-a înscris la Medicina din Cluj, cu bursă de merit. Ana a plâns când a primit vestea - de bucurie, dar și de frică. Cum să îl susțină la facultate cu restul copiilor acasă?

"Bunico, eu mă descurc acolo", i-a spus Andrei. "Iau burse, lucrez part-time, nu vă mai costă nimic. Dar tu să ai grijă ca și ceilalți să ajungă la facultate."

Unul câte unul, toți copiii au excelat la școală. Raluca la română și istorie, Marius la matematică, Diana la științe, Alex la fizică. Ana și Vasile s-au îmbătrânit rapid în acei ani, dar au stat în picioare din voință pură.

În 2018, când și ultimul dintre nepoți a intrat la facultate, Ana avea șaptezeci și cinci de ani și Vasile șaptezeci și opt. Erau slăbiți, bolnavi, obosiți, dar mândri. Toți șapte copii învățau în universități din București, Cluj, Iași, Timișoara. Toți pe locuri cu bursă, toți pe cont propriu.

"Cum ați reușit?", îi întrebau jurnaliștii care au aflat povestea lor.

"Cu multă dragoste și puțină mâncare", răspundea Ana zâmbind. "Am înțeles că nu putem să le dăm bani, dar putem să le dăm educație. Nu putem să le lăsăm avere, dar putem să le dăm meserii."

Astăzi, în 2024, toți cinci nepoți sunt doctori. Andrei e chirurg la Floreasca, Raluca psihiatru la Obregia, Marius e medic de familie în satul natal, Diana lucrează la Matei Balș, Alex e cardiolog la Fundeni.

În fiecare an, de Paști și de Crăciun, toți cinci se întorc acasă în satul Cornești. Vin cu mașini scumpe, cu haine frumoase, cu copiii lor care vorbesc limbi străine și studiază la școli private. Dar primul lucru pe care îl fac când ajung e să se duc la mormintele părinților și apoi să îi îmbrățișeze pe bunicii Ana și Vasile.

"Voi sunteți eroii noștri", le spun copiii în fiecare vizită.

"Nu, dragii mei", răspunde Ana, acum la optzeci și unu de ani. "Eroii sunt părinții voștri, care v-au învățat să iubiți școala. Noi am fost doar gardieni. Am păzit visul lor până ați crescut voi suficient să îl împliniți."

În casa din Cornești, pe peretele din sufragerie, sunt cinci diplome încadrate frumos. Nu ale bunicilor - ei au terminat doar patru clase. Sunt diplomele de doctor ale nepoților, primul dar pe care l-au primit când au devenit doctori. Pentru că Ana și Vasile știau că nu aveau bani să le dea copiilor, dar aveau ceva mai prețios: credința că fiecare copil poate să devină orice își dorește, dacă are pe cineva care să creadă în el.

Povestea bunicilor Ana și Vasile nu e despre bani sau despre norocul familiei. E despre sacrificiul de a îmbătrâni greu ca să crești ușor o generație întreagă, despre credința că educația e singura moștenire care se înmulțește când o împarți, despre iubirea care poate să facă imposibilul posibil atunci când vine din inima celor care te iubesc cu adevărat.