$$$

 Douăzeci de ani a pus cărămidă cu cărămidă în Germania ca să-și construiască casa perfectă în satul natal, dar când a terminat-o, și-a dat seama că a construit-o pentru un străin.

Gheorghe Munteanu privește casa alba cu două etaje și înțelege pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat cuvântul "acasă". Nu e despre pereți sau acoperișuri, ci despre oamenii care te așteaptă să te întorci. Iar în casa lui perfectă, nimeni nu-l mai așteaptă.

Totul a început în 2003, când Maria era însărcinată cu al doilea copil și salariul de la fabrica de textile nu ajungea nici pentru lapte praf. "Plec în Germania câțiva ani," i-a spus el atunci. "Strâng bani, îmi fac o casă cum se cuvine, și mă întorc." Maria a plâns, dar a înțeles. Sărăcia nu-ți dă prea multe opțiuni.

În primul an, Gheorghe trimitea acasă aproape tot salariul. Dormea într-o cameră cu alți șase români, mânca conserve și vorbea cu Maria în fiecare seară la telefon. "Cum e Andrei? Cum merge Ioana la școală? Când mă întorc, o să avem o casă ca în filme," promitea el.

Lucrurile s-au complicat în al treilea an. Maria s-a săturat să crească copiii singură. "Vine acasă de Crăciun două săptămâni pe an și crede că e suficient," se plângea ea vecinelor. Copiii îl uitau din ce în ce mai mult. Andrei avea 8 ani și îl numea pe Gheorghe "bărbatul care vine de sărbători".

"Doar încă câțiva ani," se consolata Gheorghe, lucrând de dimineața până seara pe șantierele din München. Fiecare cărămidă pe care o punea acolo era, în mintea lui, o cărămidă la casa de acasă. Desenase planurile de zeci de ori, știa fiecare cameră, fiecare fereastră, fiecare detaliu.

Doar cei care au trăit cu dorul de acasă știu cu adevărat cât de greu e să construiești o viață în două țări - una pentru bani, alta pentru suflet.

În al șaptelea an, Maria i-a spus că nu mai poate. "Copiii mă întreabă de ce nu avem tată ca toți ceilalți. Ioana era la pubertate. Andrei se bate la școală și spune că nu are cine să-l învețe să fie bărbat."

"Dar casa..." a început Gheorghe.

"Casa nu înlocuiește un tată," a răspuns Maria.

Totuși, el a continuat. Casa devenise o obsesie. Știa că dacă se întoarce fără ea, toți sacrificiile vor fi degeaba. În fiecare weekend liber, în loc să se întoarcă acasă, mergea pe șantierul din sat să supravegheze construcția. Meșterii îl respectau - era unul dintre ei, știa meseria.

În al zecelea an, Maria nu l-a mai așteptat de Crăciun. "Are pe altul," i-a spus un vecin la telefon. Gheorghe a băut trei zile la rând, apoi s-a întors la muncă. Casa trebuia terminată. Acum mai mult ca niciodată.

"De ce nu te întorci acasă?" îl întrebau colegii români din Germania. "Pentru ce mai construiești casa aia?"

Nu știa să explice. Casa era singurul lucru care-l mai lega de România, de visul că se va întoarce cândva. Fără ea, ce era el? Un român îmbătrânit într-o țară străină, cu copii care vorbeau cu el la telefon de politețe.

Ioana s-a măritat în al cincisprezecelea an. Gheorghe a venit la nuntă, dar s-a simțit ca un oaspete. "Cine e domnul ăsta?" întreba un copil, arătând spre el. "E bunicul meu," răspundea nepoțica lui de cinci ani, pe care o vedea pentru a treia oară în viață.

"Casa e aproape gata," i-a spus Mariei la nunta Ioanei. "Încă doi ani și mă întorc."

"Pentru cine, Gheorghe?" l-a întrebat ea. "Pentru cine te mai întorci?"

În al douăzecilea an, casa era terminată. Două etaje, șase camere, două băi, bucătărie modernă, living spațios, cămară, pivniță. Totul exact cum visase în cameră cu alți șase români acum douăzeci de ani. Gheorghe și-a luat concediu o lună și s-a întors să se mute.

Prima noapte în casa nouă a fost cea mai singuratică din viața lui. Camerele mari și goale îi răsunau pașii. Frigiderul modern nu avea nimic înăuntru. Pe masa din bucătărie nu era nimeni să mănânce cu el.

A sunat-o pe Maria. "Am terminat casa," i-a spus.

"Mă bucur pentru tine, Gheorghe," a răspuns ea. "Sper să fii fericit în ea."

Și-a dat seama atunci că a construit casa perfectă pentru omul care fusese acum douăzeci de ani. Pentru Gheorghe care avea o soție care îl iubea, copii care alergau prin curte să-l întâmpine, pentru un vis care murise cu mult timp în urmă.

Vecinii vin să admire casa. "Ce frumoasă e! Sigur ai cheltuit o avere pe ea!" spun ei. Gheorghe zâmbește și le oferă cafea în bucătăria modernă. Nu le spune că prețul casei nu s-a măsurat în euro, ci în douăzeci de ani de viață, în două generații de copii crescuți fără el, în dragostea unei femei pierdută undeva între telefoanele de seară și promisiunile amânate.

Azi, la 58 de ani, Gheorghe locuiește singur în casa visurilor lui. Andrei lucrează în Anglia și vine o dată pe an. Ioana are familia ei și nu prea are timp pentru bătrânul care a plecat când ea avea nevoie de el. Maria s-a recăsătorit cu un învățător din sat, care a fost acolo când copiii aveau nevoie de o figură paternă.

Casa e frumoasă, modernă, exact cum și-o imaginase. Dar e goală de tot ce face o casă să fie acasă - de dragoste, de râsete, de copii care aleargă pe scări, de o femeie care îți întinde cafeaua dimineața și îți spune că te iubește.

Uneori, când stă pe terasa frumoasă și privește spre casele vecinilor unde se aud vocile familiilor la masă, Gheorghe își pune întrebarea pe care și-o evitase douăzeci de ani: dacă ai totul, dar n-ai pe nimeni cu care să împarți, mai ai cu adevărat ceva?