$$$

 La cincizeci de ani, Maria știa că respectul nu vine cu uniforma de cameristă, ci se câștigă prin felul în care îți îndrepți spatele când toți se uită la tine de sus.

Luminile reci ale coridorului de la etajul trei se reflectau în pardoseala lustruită ca o oglindă când Maria împingea căruciorul încărcat cu produse de curățenie spre camera 317. Roțile scârțâiau ușor pe linoleumul care mirosea a dezinfectant și a vise străine. În ultimii trei ani, de când lucra la hotelul din Sunny Beach, învățase să recunoască românii după primul cuvânt rostit – tonul autoritar, privirea care o măsura de sus în jos ca pe o marfă și gestul cu care aruncau prosoapele pe podea de parcă ar fi fost niște cârpe vechi.

— Uite ce mizerie ați lăsat ieri! — strigă doamna din camera 315, ieșind în prag cu un prosop murdar în mână și cu obrajii înroșiți de indignare. — Ce fel de curățenie faceți voi aici? În România nu se făcea așa! Acolo știam noi să păstrăm curățenia!

Maria dă din cap fără să răspundă, cu o răbdare învățată în ani grei de muncă, deși în sufletul ei se agită o furtună de amintiri și de mândrie rănită. Ea, care acasă în Craiova spăla cu mâna hainele pentru toată familia, frecând până îi crăpau mâinile de frig iarna, care freca cu cârpa fiecare colț al casei de două ori pe săptămână până strălucea ca în reviste, care știa să scoată orice pată din orice material și care primea complimente de la toate vecinele pentru gospodăria ei impecabilă.

În pauza de masă, când soarele bulgăresc arde nemilos, se adună cu celelalte românce în camera de pauză din subsol - o încăpere mică care miroase a mâncare reîncălzită și a nostalgie. Rodica, care lucrează la recepție și vorbește bulgara cu accent de Oltenia, Elena de la restaurant cu zâmbetul obosit și uniforma întotdeauna impecabilă, și Mihaela care lucrează la bucătărie și care visează în fiecare noapte la mămăliga mamei ei. Toate au aceeași poveste - plecate din țară cu speranța unui trai mai bun și cu inimile pline de vise, găsite într-o țară străină unde propriii lor compatrioți le tratează ca pe niște cetățeni de rangul doi.

— M-a întrebat azi unul de la masa 12 dacă știu să vorbesc românește corect, — povestește Elena, mestecând din sandvișul cu șuncă ieftină și căscavalul care nu are gustul de acasă. — Parcă nu m-am născut în Pitești și n-am terminat liceul cu nota 10 la română. Parcă nu am citit mai mulți poeți decât o să citească el în toată viața lui.

Maria înțelege perfect durerea din cuvintele ei, pentru că o simte și ea în fiecare zi. Pentru că cel mai greu nu e când străinii te privesc ciudat sau când bulgarii îți vorbesc încet de parcă ai fi proastă - te aștepți la asta când pleci într-o țară străină. Cel mai greu e când proprii tăi compatrioți, cei care au bani să-și permită vacanțe în Bulgaria și să stea în hoteluri de patru stele, te privesc ca pe ceva de care trebuie să se ferească, ca și cum sărăcia ar fi contagioasă.

— Păi ce, nu aveai de lucru acasă? — o întrebase o doamnă din București, cu bijuterii scumpe la gât și cu o ironie care tăia mai adânc decât orice cuțit. — Ți-a plăcut să pleci să muncești pentru bulgari? Nu ți-e rușine să ne faci de râs în fața străinilor?

Doar cei care au plecat pentru prima dată de acasă din necesitate, nu din aventură sau din curiozitate, știu cum doare judecata celor rămas în țară și care își permit să-și petreacă concediul pe litoral, mâncând în restaurante și plătind într-o zi cât câștigă ea într-o săptămână.

Seara, când se întoarce în apartamentul micuț pe care îl împarte cu alte trei românce - fiecare cu poveștile ei de acasă și cu dorul care le mănâncă pe dinăuntru - Maria se gândește la casa din Craiova cu gradina plină de flori pe care le iubea. La Ion, soțul ei cu mâinile aspre de muncă și cu inima mare, care a rămas să aibă grijă de mama lui bolnavă și care îi trimite poze cu tomate din grădină. La Alexandra, fiica ei de douăzeci de ani cu ochii mari și visurile și mai mari, care studiază la facultate cu banii trimiși de ea în fiecare lună, fără să rateze niciodată o rată.

Pe masa din bucătăria îngustă, între oalele împrumutate și pachetele de condimente de acasă, stă telefonul, iar pe ecran sunt pozele cu familia - singura ei bogăție adevărată. Alexandra în rochie de absolvire cu zâmbetul radiant, Ion la grădina de legume din spatele casei cu părul cărunt la tâmple, mama lui îmbrățișându-și nepotul mic al Mariei cu ochii plini de dragoste necondiționată. Pentru aceste imagini, pentru viitorul și fericirea acestor oameni care îi sunt mai dragi decât propria viață, Maria acceptă să fie privită de sus de proprii ei compatrioți.

— Mami, când te întorci acasă? — o întreabă Alexandra la telefon în fiecare duminică, cu vocea tremurând de dor.

— Când strâng destui bani cât să-mi deschid florăria despre care am visat toată viața, — răspunde Maria, privind pe fereastră către blocurile comuniste bulgărești care îi amintesc dureros de casa și de cartierul ei din Craiova.

Într-o dimineață de iulie când căldura se ridica de pe asfalt în valuri și când îi era greu să respire în uniforma groasă, în timp ce curăța camera 220, Maria găsește un bilet lăsat pe noptieră, pliat îngrijit lângă un buchet mic de flori de câmp. Scris cu o caligrafie îngrijită, în românește:

— Mulțumesc pentru că ne-ați făcut camera să miroasă a acasă și pentru zâmbetul dumneavoastră cald. Să știți că nu toți românii vă judecă. Respectul și admirația noastră pentru munca și demnitatea dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvânteze! - Familia Popescu din Cluj

Biletul acela, păstrat în portofelul uzat alături de poza cu familia și de cruciulița primită de la mama, devine comoara ei secretă, mai prețioasă decât orice bijuterie. Dovada că există și români care înțeleg că demnitatea nu depinde de țara în care muncești sau de uniforma pe care o porți, ci de felul în care îți faci datoria și de dragostea cu care îți iubești familia.

A trecut un an de atunci, și Maria încă curăță camere în Bulgaria, încă îndură privirile disprețuitoare și comentariile răutăcioase. Dar acum, când întâlnește acele priviri care o judecă, își amintește de biletul din portofel și de florăria pe care o va deschide într-o zi în Craiova, cu ghivece pline de culoare și cu mirosul de pământ proaspăt. Pentru că știe că respectul adevărat nu vine de la cei care se cred superiori pentru că au mai mulți bani în buzunar, ci din conștiința propriei valori și din sacrificiul făcut cu dragoste pentru cei dragi.

Mâinile ei aspre, care curăță zilnic zeci de camere de hotel cu grijă și atenție, construiesc în fiecare zi viitorul unei familii întregi. Și asta, niciun turist cu aere de superioritate și cu priviri disprețuitoare nu poate să i-o ia. Pentru că Maria știe ceva ce ei nu știu: că adevărata bogăție nu se măsoară în bani, ci în sacrificiile pe care le faci pentru cei pe care îi iubești.