$$$

 Era o vară grea, cu soare nemilos care topea drumurile și crăpa ogoarele. Praful se ridica la fiecare pas, iar copiii fugeau desculți prin bătătură, cu obrajii roșii și frunțile transpirate. În satul Pădureni, timpul curgea încet dar apăsător, ca un ceas de lemn uitat într-o cameră cu aer greu. Biserica din vârful dealului părea singurul loc unde oamenii se mai adunau cu speranță în priviri și sufletele împăcate.

Părintele Andrei și preoteasa Elena erau tineri când fuseseră trimiși de episcopie în sat. S-au mutat cu inimile deschise, convinși că vor construi acolo nu doar o comunitate, ci și o familie. El înalt, cu ochi blânzi și glas cald, un om în care cuvântul se așeza lin. Ea, o femeie gingașă dar puternică, cu zâmbetul mereu pe buze, chiar și atunci când ochii trădau oboseala. Elena era și învățătoare în sat, așa că îi cunoștea pe toți copiii și pe toate familiile.

Elena avea mâinile mereu ocupate - când frământa prescura, când aduna florile pentru altar, când ștergea praful de pe icoane. Iar în odaia mică de lângă bucătărie, un leagăn mic din lemn stătea nemișcat, pustiu de ani buni. Pentru că oricât s-au rugat, oricât au postit, oricât au mers la mănăstiri și au atins racla sfinților, Dumnezeu nu le dăduseră încă un copilaș.

Și poate că durerea aceea nu era cea mai mare, dar tăcerea cu care venea, aceea îi sfâșia. Satul nu tăcea - satul avea glas și-l folosea.