$$$

 DE CE CĂDERILE ȘI TICĂLOȘIILE INTELECTUALILOR SUNT, ÎNTR-ADEVĂR, DE O ALTĂ CLASĂ ȘI MULT MAI GRAVE DECÂT CELE ALE CELORLALTI OAMENI:

Ray Bradbury, în Omul ilustrat, introduce la un moment dat povestea unui părinte-preot care face parte dintr-un ordin cu misiunea religioasă de a merge pe alte planete pentru a răspândi credința creștină printre coloniștii umani și, eventual, printre orice forme de viață indigene/extraterestre.

Parintele este autorul lucrării "Problema păcatului în alte lumi" – o lucrare socotită de frații de credință ca fiind „prea puțin serioasă”. Dar frații de credință erau – așa cum vom vedea – depășiți de modul de gândire al Părintelui. Esența doctrinei era aceasta:

„Dacă pe alte planete există și alte simțuri, trebuie să admitem și posibilitatea unor păcate care nu pot fi recunoscute din perspectiva noastră, definită de simțurile pe care le avem acum. Adam nu a păcătuit singur – să punem la socoteală și pe Eva, și ispita. Mai adaugă un alt bărbat și faci posibil adulterul. Doar dacă mai adaugi și sex, și alți oameni, atunci obții păcatul.

Adam, singur, avea o marjă de păcate potențiale. Dar înconjurat de oameni și având sexul ca parametru al relației cu ei, deja intră într-un alt registru. Dacă oamenii ar fi ciungi, nu ar putea să strângă pe nimeni de gât cu mâna lor. Nu ar mai exista păcatul acestei crime. Dă-le mâini și le vei da posibilitatea unei noi violențe.

Amoebele nu pot păcătui pentru că se reproduc prin diviziune. Nu au soții la care să râvnească și nu se omoară între ele. Dă-le amoebelor sex, mâini și picioare, și vei obține crima și adulterul. Mai pune un braț, un picior sau un om – sau mai ia din ele – și, în felul ăsta, dai (sau iei) posibilitatea păcatului.

Dacă pe alte planete există încă cinci simțuri, organe sau membre invizibile, nu putem concepe oare că acolo ar exista și alte cinci păcate?!”

PRIMUL COMENTARIU

Bradbury prezintă aici, într-o formă extremă, doctrina potrivit căreia păcatul este un epifenomen al potenței – apare doar acolo unde există capacitate fizică, socială sau intelectuală. Este o idee ce apare șocantă pentru cititor, deoarece forțează nota pe plan biologic: vedem această teză ilustrată prin ființe extraterestre. O ființă ipotetică cu 12 simțuri sau 4 creiere ar putea păcătui în moduri complet necunoscute nouă.

Până aici totul este spectaculos, dar – zic eu – miza este mult mai profundă, dincolo de biologic.

La o privire mai atentă, vedem cum teza reala este de fapt ca păcatul apare ca efect secundar al evoluției și complexificării ființei sau ființării. Cu cât ființa evoluează – biologic, social, interior/intelectual – cu atât câmpul păcatului se lărgește, devenind mai subtil, mai profund, mai grav. Responsabiliatea e mai mare. Si aici e miza de fapt:

AL DOILEA COMENTARIU

Păcatul – și, prin contrast, virtutea – ne lasă să înțelegem Bradbury prin glasul Părintelui, sunt fenomene emergente din evoluția ființei și din mutațiile suferite de aceasta si mediul cu care co-evolueaza. Cu cât o ființă evoluează mai mult pe axele biologică, socială și intelectuală, cu atât capacitatea sa de a alege între bine și rău devine mai amplă, mai subtilă și mai periculoasă.

Biologic, dezvoltarea simțurilor, a mobilității și a inteligenței înseamnă o paletă mai largă de acțiuni posibile – și deci, de abuzuri posibile. Social, odată cu apariția normelor, statutului, limbajului și ierarhiilor, apar și forme sofisticate de rău: manipularea, trădarea, ipocrizia, calomnia, corupția mascată în moralism. 

Dar adevărata adâncime se revelează în plan interior: pe măsură ce conștiința devine mai reflexivă, mai educată, mai cultivată, posibilitatea păcatului devine mai gravă. Nu mai vorbim doar de fapte, ci de intenții, alegeri asumate și mecanisme de autojustificare sofisticată.

Așadar, cu cât devenim mai complecși și operăm într-un mediu social sau intelectual mai complex, cu atât suntem mai responsabili – și mai expuși. Într-o lume simplă, păcatul este primitiv; într-o lume complexă, păcatul devine subtil, latent, aproape invizibil.

În trecut, la nivel mediu și în context social, conștiința devenea mai reflexivă, mai educată și mai cultivată în cadrul religios, sub influența clerului. Modernitatea îndepărtează religiosul și aduce în prim-plan intelectualul, care își asumă brusc rolul de a dirija totul – social, moral, spiritual, politic. În propria minte, el devine expresia supremă a evoluției.

Dar conștiința nu evoluează autentic doar prin acumulări intelectuale. Este nevoie de ceva mai profund – o dimensiune morală sau spirituală care să echilibreze această dezvoltare.

Fără acest echilibru, intelectualul riscă să devină un mutant cu echivalentul a sapte picioare si brate cognitive diforme care se agita fara discernamant – un rebut al evoluției conștiinței.

În lumea intelectului trebuie să fii mereu în gardă – este o lume a mutațiilor complexe, nu a simplității inocente. Lumea intelectualilor este, prin însăși definiția ei antropologică (așa cum am văzut mai sus), o lume a canaliei potențiale supreme, cu o probabilitate infinit mai mare de cădere morală decât în cazul omului obișnuit.

Intelectualul, spre deosebire de omul simplu, poate raționaliza orice viciu, poate masca egoismul si oportunismul sub formă de moralism, poate manipula limbajul virtuții pentru a-și masca interesele meschine ca propagandist al binelui, al progreslui, al modernizarii, al europenismului, daca vreti.

Și de aceea, trădarea și căderea intelectualului nu reprezintă doar un derapaj personal al unor nefericite conștiințe mediocre, ci este un simptom al vremurilor. 

Prin pretențiile asumate, acesta deschide poarta spre degenerescență colectivă, spre un tip de întuneric mult mai periculos decât barbaria: întunericul gândirii perverse, al rațiunii trădătoare, al conștiinței trădate de ea însăși, care se minte în față și se autoconvinge să creadă fanatic în propriile raționalizări și justificări, în momentul în care nu mai este vorba doar de trădarea de sine, ci și de trădarea comunității și a societății, a limbii și a culturii în care s-a format, care îi dau rădăcini și pe care se presupune că ar trebui să le slujească.

Asadar despre evolutie si involutie.

Ray Bradbury – The Illustrated Man, tradus in romana, Omul ilustrat.