&&&

 În toamna lui 2000, la câteva zile după ce primise Premiul de Excelență în cultura română, Alexandru Paleologu a publicat o carte intitulată „Sfidarea memoriei." În ea mărturisea că în 1963, la închisoarea din Botoșani, racolat de Securitate, devenise informator. Spusese ceea ce anchetatorii știau deja sau puteau afla oricum. Și acum, la șaptezeci și șase de ani, ambasador al României la Paris, senator în Parlament, scriitor și eseist respectat, spunea singur, fără să fie forțat: da, am colaborat. CNSAS l-a confirmat. Presa l-a linșat. El a rămas calm. Era același om care trăise cinci ani cu identitate falsă, petrecuse ani în închisori comuniste, fusese bătut la anchetă și batjocorit de toată lumea — și care acum refuza să se prefacă că nimic din toate astea nu se întâmplase. Câțiva oameni au înțeles că ce făcuse în 2000 era mai greu decât ce nu făcuse în 1963.

Alexandru Paleologu s-a născut pe 14 martie 1919 la București, într-o familie cu pretenții de descendență din dinastia Paleologilor — ultimii împărați ai Bizanțului. Tatăl lui, Theodor Paleologu, fusese diplomat și scriitor. Casa lor era plină de cărți, limbi străine și conv ersații inteligente. A urmat Liceul „Spiru Haret" — același cu Noica, Eliade, Cioran, Țuțea — și Facultatea de Litere și Filosofie din București. Licență în filosofie, limbi clasice, franceză. Vorbea fluent franceza, italiana, engleza, latina și greaca. Era singurul de la masa lui care putea face glume bune în cinci limbi diferite simultan. Intrase în masonerie în tinerețe — o formă, spunea el, de protecție universalistă față de totalitarisme. Se inițiase în catolicism. Practicase nudismul cu un grup de intelectuali ostili regimului. Se căsătorise de trei ori.

După război, în 1946, fusese angajat ca atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe. Când comuniștii au preluat puterea și au început epurările, Paleologu a ales clandestinitatea. Timp de cinci ani — 1951–1956 — a trăit sub o identitate falsă, cu numele Ion Crăifăleanu, în Câmpulung-Muscel, ascuns în același orășel în care Noica era în domiciliu forțat. Doi oameni care se cunoșteau de la București, trăind la câteva sute de metri distanță, sub ochi diferiți ai aceluiași regim. Un decret de grațiere din 1956 i-a prescris fapta pentru care fusese urmărit. A ieșit din clandestinitate și s-a întors în București.

Doi ani și jumătate de liniște.

Pe 8 septembrie 1959, la ora două noaptea, Securitatea a bătut la ușă. L-au lăsat să strângă câteva lucruri, l-au urcat într-o dubă și l-au dus la Malmaison. Era al nouălea arestat din lotul Noica-Pillat. Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare București l-a condamnat la paisprezece ani de muncă silnică, confiscarea integrală a averii și șapte ani de degradare civică — pentru „agitație contra ordinii sociale." Fapta concretă: participase la cercul de lectură al lui Noica, citise Cioran și Eliade, ascultase Europa Liberă.

La anchetă fusese bătut. Rezistase parțial — dăduse unele informații, refuzase altele. Securitatea notase în dosar că era „relaxat, vesel, simpatic, inteligent, credibil." Nu era un act de laudă. Era un semnal că îl vor folosi. În 1963, la Botoșani, l-au racolat oficial. A semnat. A dat informații pe care anchetatorii le știau sau le puteau afla. Nu a trimis pe nimeni în pușcărie prin denunțurile lui. Și totuși a semnat — pentru că era obosit, pentru că voia să iasă, pentru că nu mai putea. A ieșit în 1964 prin amnistia generală.

Ceea ce a urmat a fost o viață remarcabilă de literat și eseist: redactor la Cartea Românească, secretar literar la Teatrul Nottara, cărți despre Proust, Balzac, stilistica limbii române, teatru. Nu i s-a permis să semneze cu propriul nume tot ce scria. Securitatea continua să îl monitorizeze, să îl folosească sporadic, să îi controleze publicațiile. El continua să fie el: un boier de modă veche — îngrijit, ironic, erudit, cu gesturi lente și cu o eleganță care supraviețuise tuturor umilințelor.

După Revoluție, la șaptezeci și unu de ani, a fost numit ambasador al României la Paris. La protestele studențești din Piața Universității, când Iliescu adusese minerii să bată manifestanții și îi numise „golani", Paleologu declarase public că e de partea „golanilor." Presa îl numise „ambasadorul golanilor." I-a plăcut titlul. A acceptat să fie ales senator pe listele PNL în trei legislaturi. Și în 2000, când putea să tacă confortabil în spatele onorurilor primite, a publicat cartea care a spus tot.

A murit pe 2 septembrie 2005, la optzeci și șase de ani. Era singurul din generația lui care spusese singur, fără să fie descoperit, fără să fie forțat, fără să aștepte să moară: da, am cedat. Și asta a contat.

Morala: Alexandru Paleologu a trăit cinci ani cu identitate falsă, a supraviețuit anchetelor și închisorii, a colaborat cu Securitatea când nu a mai putut, a ieșit, a scris, a trăit — și la șaptezeci și șase de ani, în vârful recunoașterii publice, a ales să spună singur adevărul complet despre el însuși. Nu pentru că ar fi fost obligat. Ci pentru că altfel n-ar fi putut fi el. Câteodată cel mai curajos lucru nu e să rezistă totul, ci să spui singur, când nu te obligă nimeni, că nu  ai rezistat totul.