&&&

 Într-o noapte din iarna lui 1952, în hrubele Secției 1 de la Aiud, treisprezece bărbați au fost dezbrăcați în pielea goală și închiși într-o cameră cu apă pe jos și frig de îngheța metalul. Nicio pătură, niciun scaun, niciun pat. Pedeapsa era pentru că unul dintre ei — Mircea Vulcănescu — ținuse conferințe în celulă. Nu conferințe despre rezistență armată sau sabotaj. Conferințe despre filosofie, economie, teologie. Le menținea oamenilor moralul. Asta era crima. După câteva ore, unul dintre deținuți — mai tânăr, mai slăbit — a căzut. S-a prăbușit pe cimentul ud. Vulcănescu s-a întins pe jos, pe ciment, și l-a culcat pe celălalt peste el — ca o saltea vie. Tânărul s-a încălzit și și-a revenit. Vulcănescu a contractat pleurezie tuberculoasă. A murit la 28 octombrie 1952, la patruzeci și opt de ani. Ultimele cuvinte pe care le-a lăsat ca testament au fost patru: „Să nu ne răzbunați."

Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904 la București, fiul lui Mihail Vulcănescu, inspector financiar și fondator al Societății Generale a Funcționarilor Publici. A urmat Facultatea de Filosofie și Litere și Facultatea de Drept în paralel, din 1921, și a continuat cu studii la Paris și Londra. Doctor în filosofie, expert în economie, sociolog format în Școala lui Dimitrie Gusti. Mircea Eliade l-a numit „fără îndoială, creierul cel mai înzestrat al generației sale." Cioran: „cunoașterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată." Noica, adânc influențat de el, spunea că „n-avea măsură." Gusti însuși îl voise succesor la catedră. Era, cu alte cuvinte, omul pe care generația lui — Eliade, Cioran, Noica, Ionescu — îl recunoștea drept cel mai dotat dintre ei.

Între 1941 și 1944 a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor în guvernul Antonescu — o funcție tehnică, de expert, în care s-a ocupat de datoria publică și politica financiară a statului în timp de război. Această funcție a devenit, după 1944, capul de acuzare care i-a distrus viața. Nu a emis legi antisemite — nu aceea era atribuția lui —, dar a servit un guvern care le-a emis, iar tribunalul comunist a considerat asta suficient. Pe 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani de temniță grea ca „criminal de război." Recursul a durat până în 1948. Pedeapsa a rămas.

A trecut prin Văcărești, Jilava, Aiud. La Aiud, unde se aflau cei mai mulți dintre intelectualii și politicienii închiși ai României postbelice, Vulcănescu a continuat să fie ceea ce fusese mereu: un om care gândea și vorbea și îi ajuta pe ceilalți să gândească. Ținea conferințe în celulă. Nu ca act de eroism deliberat, ci pentru că era singurul lucru pe care îl știa să facă bine. Le vorbea colegilor de celulă despre filosofia greacă, despre economia românească, despre teologie, despre sens. Gardienii au considerat asta subversiune. I-au aplicat pedeapsa cu izolarea în frig.

Securitatea avizase nefavorabil în iunie 1952, cu câteva luni înainte de moartea lui, o cerere de transfer la spitalul penitenciar Văcărești. Nu exista niciun motiv medical pentru refuz. Exista, probabil, un motiv administrativ: era mai simplu să moară acolo, fără complicații. A murit pe 28 octombrie 1952. Trupul i-a fost aruncat în groapa comună din cimitirul Aiudului.

Eliade, Cioran și Noica — prietenii lui care plecaseră în Occident și deveniseră celebri acolo — au aflat vești despre moartea lui târziu și incomplet. Cioran a scris mai târziu că pierderea lui Vulcănescu a fost „una dintre cele mai mari pierderi ale culturii române din secolul XX." Nu exagera. Operele lui Vulcănescu au început să fie publicate abia după 1990 — „Dimensiunea românească a existenței", „Logos și Eros", cursurile de etică. Un om care, dacă ar fi plecat din România ca Eliade sau Cioran, ar fi ocupat un loc sigur în filosofia europeană, murise dezbrăcat pe cimentul ud dintr-o hrubă de pușcărie, cu corpul deasupra unui camarad bolnav.

Fiica lui, Măriuca Vulcănescu, a adunat și păstrat manuscrisele tatălui ei și a luptat decenii întregi pentru reabilitarea memoriei lui — o luptă complicată de controversa privind funcția din guvernul Antonescu, pe care unii o consideră suficientă pentru a-l exclude din galeria victimelor, iar alții o consideră irelevantă față de ceea ce a fost și de cum a murit.

Morala: Mircea Vulcănescu a murit pe cimentul ud al unei celule de la Aiud pentru că se întinsese sub un om mai tânăr care căzuse. Nu a calculat. Nu a ales eroismul abstract. A făcut singurul lucru pe care îl putea face în acel moment pentru cineva din preajma lui. A lăsat patru cuvinte: „Să nu ne răzbunați." Câteodată testamentul unui om se reduce la patru cuvinte. Și cele patru cuvinte spun mai mult decât o c arte întreagă.