&&&

 Pe 6 iunie 1953 — aceeași noapte, aceeași mină, același semnal —, Ion Ioanid a urcat din galeriile de la Cavnic alături de Ion Pantazi și de alți unsprezece oameni. A văzut aceeași pădure, a simțit aceeași ploaie, a fugit în aceeași direcție. Diferența e că Ioanid a reușit să rămână ascuns mai mult. Trei luni. Până în septembrie 1953, când a fost prins în centrul Bucureștiului. Nu în munți, nu pe un câmp. Pe stradă, în capitală, printre oameni. Mama lui, Elena, știa unde se ascunde și nu l-a denunțat. Securitatea a aflat asta. A arestat-o și pe ea. Mama fusese prinsă pentru că refuzase să își trădeze fiul. Fiul fusese prins pentru că refuzase să fugă din țară fără să-și vadă mama.

Ion Ioanid s-a născut pe 26 martie 1926 în comuna Ilovăț din Mehedinți, fiul lui Tilică Ioanid — boier și ministru, mort în 1940 — și al Elenei. Nasul lui de botez fusese Octavian Goga. A urmat Liceul „Sfântul Sava" și „Spiru Haret" din București, a dat bacalaureatul în 1944 într-o locație provizorie din Turnu Severin, evacuați din cauza bombardamentelor. A intrat la Facultatea de Drept din București în 1945. În anul al treilea a fost exmatriculat: „origine socială nesănătoasă." Tatăl fusese ministru, ceea ce în 1948 era o crimă moștenită.

Prima arestare a venit în 1949, pentru un motiv absurd cu totul: îl ajutase pe vărul său, Gheorghe Boian, să redacteze două scrisori care urmau să fie trimise în străinătate. Nimic mai mult. A fost anchetat la Malmaison și eliberat după câteva zile — nu aveau suficient. Dar dosarul rămăsese deschis. În iulie 1952, Securitatea l-a rearesta. De data aceasta torturat „cu bestialitate" — cuvântul e al Memorialului Sighet, care a inventariat cazul. Condamnat la optsprezece ani muncă silnică pe baza unor probe fabricate. A ajuns la Jilava, la Pitești, și în cele din urmă la mina de plumb de la Cavnic, în inima Munților Maramureșului, unde minereul se scotea cu mâinile și aerul era greu de metale.

Și acolo, în bezna galeriilor, Ion Ioanid a fost unul dintre cei doisprezece care au construit evadarea. A numărat rotația gardienilor, a transmis informații, a planificat. Pe 6 iunie 1953 a ieșit din mină. Trei luni a supraviețuit în ascunzătoare — o performanță remarcabilă față de cei mai mulți dintre camarazii lui, prinși în primele zile. Până în septembrie, când Securitatea l-a localizat la București. L-a luat de pe stradă.

Ce a urmat pentru mama lui Elena a fost un calcul simplu și crunt al regimului: dacă știa unde se ascunde și nu l-a denunțat, e complice. A fost arestată. Condamnată. Fiul a fost dus la Securitatea din Satu Mare, anchetat din nou, condamnat din nou. A trecut prin Oradea — unde a stat în lanțuri —, Aiud, Jilava, Pitești, Timișoara, colonia de muncă Ostrov. Fiecare nume o altă stație a aceluiași infern.

A ieșit în iulie 1964 prin grațierea generală. Doisprezece ani în total în închisorile comuniste. Cinci ani mai târziu, în 1969, a reușit să emigreze în Republica Federală Germania, unde a primit azil politic. La München, primul an a lucrat ca muncitor necalificat. Apoi a fost angajat la Radio Europa Liberă — același post de radio care difuzase scrisorile Doinei Cornea, care îl cunoscuse pe Gheorghe Ursu, care fusese tribuna tuturor celor care nu puteau vorbi acasă. Timp de douăzeci și patru de ani, Ion Ioanid a vorbit la microfon în română. Ziua, seara, noaptea — în funcție de program. Vocea lui ajungea în casele românilor care răsuceau discret butonul postului interzis.

Și după 1990, când s-a putut spune tot, a scris. Nu un volum, nu două. Cinci volume — reeditate apoi în trei de Humanitas — sub titlul „Închisoarea noastră cea de toate zilele." Criticii l-au comparat cu Soljenițîn. Nu e o exagerare. Cartea lui nu e doar memorialistică personală. E o arhivă: Ioanid ascultase, în toți anii de detenție, poveștile fiecărui om pe care îl întâlnise în celulă sau în galerie, le memorase cu precizie și le transcrisese. Sute de biografii salvate de la uitare. Oameni care muriseră fără să poată vorbi — vorbeau acum, prin el.

A murit la München pe 12 octombrie 2003, alături de soția sa Nora, departe de mina de la Cavnic și de strada din București unde fusese prins. La șaptezeci și șapte de ani, după douăzeci și patru de ani la microfon și doisprezece volume de memorii.

Morala: Ion Ioanid a evadat dintr-o mină de plumb la 6 iunie 1953 și a fost prins trei luni mai târziu pe o stradă din București. Mama lui a fost arestată pentru că nu l-a trădat. El a supraviețuit, a emigrat, a vorbit la radio două decenii și a scris cinci volume ca să nu se piardă nicio poveste. Câteodată rezistența nu e un singur act de curaj într-o noapte ploioasă. E douăzeci și patru de ani la microfon și o carte monumentală scrisă ca să nu fie uitați cei care nu au mai putu t vorbi singuri.