$$$

 MISTERIOASA CETATE POENARI - unul din locurile învăluite in mister, in jurul căreia circula mai multe legende care vorbesc despre vitejia domnilor de odinioară.

In zilele noastre este promovata in principal ca cetatea lui Vlad Țepeș. Si intr-adevar, in ,,Letopisetul Cantacuzinesc" este menționat faptul ca Vlad Voda Țepeș a facut cetatea de la Poenari, care a servit ca reședință secundara, pe post de fortăreață contra turcilor si loc de depozitare a vistieriei domnești. 

Alte documente istorice menționează ca: ,,in zilele acestui domn Vlad vodă au fost venit tătarii cu turcii şi au bătut cetatea cu tunuri dintr-alt munte despre răsărit unde păzesc plăiaşii, ce se chiamă Posadă. Şi după ce au bătut cetatea pe nimeni n-au găsit într-însa, că domnul şi-au fost potcovit caii îndărăt ( a montat invers potcoavele cailor)şi au fugit pre alt plai în Ţara Ungurească”.

Cea de-a doua denumire apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în opera unor călători străini, precum Bauer şi Fr. J. Sulzer. Cel dintâi nota: „Cetatea Negrului Vodă, citadelă înălţată pe culmile munţilor”.                     

         Cetatea si mai ales drumul care serpuieste prin padure a fost renovat si deschis publicului. 

Ca locatie: județul Argeș, la cca 4-5 km de Barajul de la Vidraru ( înainte de a ajunge la acesta).

Merita vizitata, mai ales ca prin montarea unor garduri electrificate de-a lungul traseului prin pădure, traseul este sigur ( ursii nu mai reprezinta astfel un pericol).

O minima condiție fizica trebuie pentru ca...aveți de urcat 1480 Trepte😉🙂🙃.

Nici eu nu am o condiție fizica de invidiat, dar gândul ca înaintașii noștri urcau pe aici cu armuri de metal si arme si mai aveau si chef de lupta cand ajungeau in vârf 🙂, a fost suficient de motivant ca sa continui drumul.

Și o provocare: exista un interiorul cetății o construcție numită CISTERNA, a carei destinatie nu este inca descifrata; o încăpere parțial prăbuşită, situată intr-un spațiu amenajat in stâncă, de cca 4×3 mp, care are atât pe pereți, cat si in partea inferioară un strat gros de mortar roşu, perfect impermeabil.

Deci, mergeți in cetate, simțiți sau închipuiți-vă ce rol avea acea camera🌼

Pentru cei pasionați de istorie, cateva detalii mai jos:

          Ridicată foarte probabil de primii Basarabi, cetatea a avut, de-a lungul timpului, o utilizare complexă, servind ca loc de adăpostire a domnilor, a vistieriei ţării, dar şi de temniţă pentru boierii vinovaţi de „hiclenie”.

          Unul dintre boierii întemniţaţi aici, a fost Milea, care încercase să uzurpeze scaunul lui Vlad Călugărul. Cazul său este cunoscut dintr-un document ulterior, dat de Petru cel Tânăr la 5 aprilie 1567. Pentru a-l elibera, tatăl său, Voico al Tatului, a dăruit mănăstirii Nucet, ctitoria pârcălabului Gherghina, comandantul cetăţii, jumătate din Topoloveni.

          Primul pârcălab al Cetăţii Poenari, menţionat în documente, a fost Ratea (iulie 1481), apoi Gherghina – cel mai important personaj istoric cunoscut, care s-a aflat în fruntea fortăreţei, fratele doamnei Rada a lui Vlad Călugărul şi vlastelin al lui Radu cel Mare – între 15 decembrie 1501 şi decembrie 1507 şi Danciu, menţionat la 4 mai 1510.

          Prezenţa aici a unui dregător de talia lui Gherghina, rudă domnească, demonstrează însemnătatea ce se acorda cetăţii, prin atribuţiile şi rolul important pe care îl avea pârcălabul pus în fruntea ei.

          Aproximativ din aceeaşi perioadă este cunoscută şi o menţiune a cetăţii Poenari într-un izvor extern, Geografia (1509) lui Sebastian Compagni din Ferarra, unde, între localităţile cele mai însemnate ale Ţării Româneşti, este amintită şi cetatea Poenari, ridicată pe o stâncă ascuţită, unde se păstrează banii principelui ţării.

          În 1522, ginerele şi urmaşul la tron al lui Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, în urma acordului încheiat cu regele Ungariei, Ioan Zapolya, a cedat cetatea, în schimbul posesiunilor transilvănene Vinţul de Jos şi Vurpărul, stăpânite în condominium cu voievozii Ardealului. De altfel, a paisprezecea dintre cele 20 de lupte ale acestui vrednic domn, s-a desfăşurat „la cetate, la Poenari, cu horanii”, probabil mici boiernaşi de ţară, din facţiunea potrivnică lui Radu de la Afumaţi. Ţinând cont de succesiunea celorlalte bătălii, lupta respectivă s-a purtat undeva în intervalul iunie – octombrie 1522.  

          Socotelile oraşului Sibiu menţionează în ianuarie 1524, suma trimisă prin intermediul lui Stan „Valahul” din Rips, castelanului din Poenari, Thoma Mysky.

Un al doilea comandant al garnizoanei transilvănene a fost Nicolae Thomory (1524-1526), succedat de Peter Off (1526-1529). În sprijinul acestuia, în 1526 – anul bătăliei de la Mohacs – regele Ungariei le solicita braşovenilor să-i trimită suma de 400 de florini, pentru a nu pierde cetatea, căreia trebuie că i se acorda o importanţă deosebită în cadrul sistemului defensiv antiotoman.  

Asasinarea, la 2 ianuarie 1529, la Râmnicu Vâlcea, a lui Radu de la Afumaţi, de către o grupare boierească turcofilă, complot în care a pierit şi comandantul Cetăţii Poenari, a condus la anularea tratatului din 1522, garnizoana transilvăneană retrăgându-se, totodată, domnii români pierzând stăpânirile de peste munţi.

După moartea lui Radu de la Afumaţi cetatea a revenit Ţării Româneşti, în anii următori, în fruntea garnizoanei fiind înregistraţi pârcălabi români: „Jupan Diicul şi Stan, mari pârcălabi ai cetăţii Poenari”, la 12 martie, 3 aprilie şi 10 mai 1534; „Jupan Drăghici mare pârcălab al cetăţii Poenari” apare la 27 decembrie 1534, 11 ianuarie 1535 şi probabil 18 aprilie 1535, din acest document lipsind numele pârcălabului; la 15 septembrie 1560 este amintit „jupan Milco, pârcălab al cetăţii Poenari”.

          Cetatea mai apare menţionată la 1530, 1542 şi 1543 în socotelile Braşovului, care amintesc de sosirea unui „Neagu de Poynar”; o menţionează însuşi Anton Verancsics, puţin după 1549.

          Acestea sunt ultimele informaţii care atestă funcţionarea cetăţii. Foarte probabil, undeva în a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost părăsită şi poate distrusă, împărtăşind astfel soarta cetăţilor ţărilor române după accentuarea dominaţiei otomane. De altfel, pe la 1542-1543, „satele Poenarii şi Cheianii şi Căpăţânenii cu tot hotarul” au fost dăruite de Radu Paisie lui Radu vistier, ceea ce demonstrează că cetatea îşi diminuase mult însemnătatea.

          Pentru a se ilustra directă legătură dintre cetatea Poenari, în forma ei originară cu oraşul Curtea de Argeş, s-a făcut un experiment, aprinzând noaptea o făclie din turnul-clopotniţă al Bisericii Sân Nicoară, semnalul luminos fiind o bservabil din turnul patrulater şi invers.