&&&

 Povestea a pornit de la un motan. Se numea Arpagic — un personaj inventat de Ana Blandiana pentru o carte de versuri pentru copii în 1980. Opt ani mai târziu, în 1988, l-a repus în scenă — de data aceasta motanul se purta exact ca Nicolae Ceaușescu. Cartea a dispărut din librării în câteva ore, cumpărată de oamenii care înțeleseseră ce citiseră. Ediția a fost retrasă oficial. Volumele în curs de apariție care conțineau numele autoarei — chiar și ca simplă mențiune bibliografică — au fost returnate din drum. Rubrica săptămânală din România Literară — scoasă. Ana Blandiana fusese redusă la tăcere completă de un motan. Nu a regretat. A început să țină un jurnal secret al zilelor acelea, convinsă că regimul nu va cădea niciodată în timpul vieții ei — și că trebuie să existe o mărturie, indiferent când ar fi citită.

Otilia Valeria Coman — Ana Blandiana este pseudonimul pe care și l-a ales în clasa a XI-a, în 1959, dintr-un capriciu de elev de liceu: „Blandiana" era satul mamei din județul Alba, fosta cetate romană, iar „Ana" rimă cu „Blandiana." Mai târziu a descoperit pe harta Daciei romane numele „Blandiana" scris cu litere mari — ca și cum pseudonimul ales în joacă de o adolescentă era scris deja acolo de două mii de ani.

S-a născut pe 25 martie 1942 la Timișoara. Tatăl, Gheorghe Coman — preot ortodox, absolvent al Facultăților de Teologie și Drept din Cernăuți, professor de religie și filosofie — a fost arestat în 1959 sub acuzația fabricată de „posesie ilegală a unei arme" — în realitate o înscenare a Securității în urma unei percheziții domiciliare. A murit la câteva săptămâni după eliberare, într-un accident survenit după ani de detenție. Ana Blandiana — fiica unui deținut politic — a primit automat interdicție de publicare patru ani. Debuta deja în 1959 în revista Tribuna din Cluj, semnând pentru prima dată „Ana Blandiana." A trebuit să aștepte 1963 ca să reapară.

A scris. Volumele ei de poezie au circulat în România comunistă cu o intensitate pe care puțini autori o mai cunoșteau — nu pentru că erau inofensive, ci pentru că conțineau adevăruri îmbrăcate în limbajul înalt al poeziei, unde cenzura nu vedea întotdeauna ce vedeau cititorii. Poezia „Totul" — publicată în revista Amfiteatru în 1984 — era un inventar al vieții cotidiene la București: o înșiruire de lucruri și absențe, de cozi și întuneric și frig și lipsuri, prezentate cu aparentă neutralitate, care alcătuiau împreună cea mai precisă radiografie a României lui Ceaușescu. Numărul revistei a fost retras în câteva ore de la apariție. Redactorii au fost concediați. Poezia a apărut în traducere în presa occidentală — ziarul britanic The Independent a publicat-o cu fiecare cuvânt explicat: ce înseamnă acel lucru pentru un român obișnuit.

Cartea cu motanul Arpagic din 1988 a venit la capătul unui lung șir de avertizări. Securitatea o urmărea. Volumele îi fuseseră trecute pe liste de „fond secret" în biblioteci. Și totuși — cartea a dispărut din librării în câteva ore, nu pentru că regimul o confiscase, ci pentru că oamenii o cumpăraseră pe nerăsuflate, înțelegând imediat ce citiseră. Regimul a reacționat cu interdicție totală — nu mai putea publica nimic, nu mai putea fi menționată. Fără speranța că regimul va cădea, a deschis un caiet și a scris.

Pe 22 decembrie 1989 a ieșit în Piața Universității. Și în zilele imediat următoare, când România liberă era un haos, a înțeles că trebuie construit ceva care să nu lase să se uite. Ceva concret, nu o declarație.

În 1993, invitată la Consiliul Europei, i-a vorbit Catherinei Lalumiére despre o idee: la Sighet, la doi kilometri de fosta frontieră sovietică, se afla o închisoare unde fusese exterminată elita interbelică a României. Ar putea deveni muzeu. Lalumiére a sprijinit. Blandiana și soțul ei, Romulus Rusan, au strâns bani, au convins autoritățile locale, au demarat cercetarea. Au înregistrat peste 3.000 de ore de istorie orală — foști deținuți care abia în 1993 îndrăzneau să vorbească, după ce semnaseră la eliberare că nu vor spune nimic.

Presa românească apropiată de putere a atacat proiectul drept „sacrilegiu" — că vând străinătății suferințele României. În 1998, Consiliul Europei a clasat Memorialul de la Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Auschwitz și Memorialul de la Caen. La Sighet există astăzi un muzeu de referință mondială al victimelor comunismului, cu săli de istorie riguroasă și artă contemporană, cu un Spațiu de Reculegere și Rugăciune în curtea închisorii, cu arhive și centru de studii la București. Credo-ul Anei Blandiana, scris pe pereții lui: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție."

În octombrie 2024, la 82 de ani, a primit Premiul Prințesa Asturiei — unul din cele mai importante premii literare din lume, echivalentul iberic al Nobelului. În octombrie 2017 primise Premiul Griffin pentru întreaga operă. Tradusă în 16 limbi. 

Morala: Ana Blandiana a parodiat pe Ceaușescu printr-un motan și a văzut cartea dispărând din librării în câteva ore, cumpărată de oameni care înțeleseseră. A construit Memorialul de la Sighet fără să fi crezut vreodată că se poate. A scris jurnal în secret când era convinsă că regimul nu va cădea în timpul vieții ei. A formulat cel mai concis principiu al memoriei istorice: „Când justiția nu reușește să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiție." Câteodată cel mai important monument nu e de marmură — e construit din 3.000 de ore de  voce înregistrată.