&&&

 Pe 22 decembrie 1989, dimineața devreme, o vecină a bătut la ușa lui Mircea Dinescu. I-a spus că mașina Securității nu mai este la poartă. El a ieșit. N-a mai văzut pe nimeni. Zece luni, zi și noapte, câte șase securiști pe tură — 18 oameni care se perindau în schimburi de opt ore — stătuseră acolo. Acum dispăruseră. Dinescu s-a alăturat coloanei de manifestanți care se îndrepta spre televiziune. A urcat pe un TAB. A intrat în Studioul 4. Și acolo, în fața camerelor care transmiteau pentru prima dată liber, a spus trei cuvinte care au intrat în istoria României: „Am învins!"

Mircea Dinescu s-a născut pe 11 noiembrie 1950 la Slobozia — același oraș din Câmpia Munteniei de unde vine și cititorul acestei povești, poate. A studiat jurnalismul la Academia de Științe Social-Politice din București — școala de partid, care era singura cale spre o carieră în presă în România comunistă. A debutat în 1967 în revista Luceafărul, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. A lucrat ca redactor la Luceafărul și la România Literară. Un poet integrat în sistemul cultural al epocii — cu volume publicate, cu premii, cu funcție la o revistă importantă. Nimic care să anunțe ce va urma.

Dar Dinescu nu era un om care tăcea ușor. Versurile lui aveau o vioiciune și o ironie care nu se potriveau cu lemnăria discursului oficial. Cenzura i-a respins o carte — „Moartea citește ziarul" — în 1988. A trimis manuscrisul la Amsterdam. A apărut acolo, în limba română, cu o prefață care constata că autorul „trecuse Rubiconul și intrase în lumea politicului."

La sfârșitul lui 1988 a acordat un interviu ziarului francez Libération. Interviul — trimis prin valiza diplomatică olandeză la Paris, cu complicitatea ambasadorului Coen Stork, care recunoaște gestul în memoriile sale — critica în termeni duri regimul Ceaușescu, exact în momentul în care toată presa occidentală era deja ostilă dictatorului din cauza demolărilor de sate și a sărăciei generalizate. A apărut pe 17 martie 1989 în Libération. A doua zi, Dinescu a fost chemat la redacția România Literară și concediat. Motivul oficial: „primire de vizite de la diplomați și ziariști din țări socialiste și capitaliste fără aprobare." Exclus din Partidul Comunist. Arest la domiciliu.

De pe 17 martie pe 22 decembrie 1989 — nouă luni și cinci zile — câte șase securiști pe tură au stat la poarta casei lui de pe strada Dimbovița. Niciunul dintre prietenii sau colegii lui nu putea intra fără să lase buletinul. Andrei Pleșu — filosoful care fusese trimis bibliotecar la Tescani ca pedeapsă pentru că semnase o scrisoare în apărarea lui Dinescu — venea câteodată la poartă. Lăsa buletinul. Securistul îl nota. Mergeau la plimbare în parculeț, flancați de oameni în civil. O săptămână. Și Pleșu a fost trimis în Moldova.

Ziua era structurată simplu: scria poezii. Nu pentru publicare — că nu mai putea publica. Ci pentru că altceva nu știa să facă. Cartea cu versurile din această perioadă — „Exil pe o boabă de piper" — a apărut după Revoluție.

Pe 22 decembrie 1989, vecina a bătut la ușă. Mașina nu mai e la poartă. A ieșit. S-a dus. A urcat pe TAB. A intrat în Studioul 4. Actorul Ion Caramitru era deja acolo, venind cu o altă coloană de manifestanți. Primul mesaj transmis în România liberă a fost rostit de un poet din Slobozia care trăise nouă luni sub arest la domiciliu cu securiști la poartă: „Am învins!"

Ce a urmat a fost, cum Dinescu însuși recunoaște cu umor, mai complicat decât „Am învins!" și decât puloverul iconic pe care îl purta în acea zi. A fost ales președinte al Uniunii Scriitorilor. A intrat în Consiliul Frontului Salvării Naționale. A ieșit repede, dezamăgit. Și-a cumpărat o cramă la Cetatea de Baltă și a început să facă vin — o meserie pe care a practicat-o cu același entuziasm și cu aceeași ironie cu care a scris versuri. A continuat să scrie, să gătească, să vorbească — cu acel amestec de seriozitate și haz care nu lasă pe nimeni nepăsător.

La 32 de ani de la Revoluție, Dinescu era tot indignat — că procesul teroriștilor nu fusese rezolvat, că România post-comunistă continuase să fie condusă de structuri de securitate reconvertite. Spunea că ar fi vrut ca Ceaușescu să nu fie executat, ci mutat în cartierul Balta Albă, să stea cu cartelele și cu lumina stinsă la ora nouă seara, să trăiască măcar un an în condițiile în care trăiseră românii sub el.

Morala: Mircea Dinescu a acordat cel mai curajos interviu dat de un scriitor din România în ultimii ani ai comunismului, a trăit nouă luni sub arest la domiciliu, a scris poezii în fiecare zi când nu putea altceva, și pe 22 decembrie 1989, după ce o vecină i-a spus că securiștii au plecat, a urcat pe un TAB și a anunțat România că a câștigat. Câteodată trei cuvinte — „Am învins!" — spuse la momentul exact, de omul exact, în locul exact, valorează mai mult de cât orice discurs.