&&_

 Pe 30 decembrie 1959, la ora la care Securitatea bătea la ușa lui, Nicolae Steinhardt stătea cu tatăl său în mica garsonieră din strada Ion Ghica. Oscar Steinhardt avea optzeci și doi de ani. Fusese rănit la Mărăști, decorat cu Virtutea Militară, construit fabrici și case. Și acum privea cum doi ofițeri îl luau pe fiul său. Nu a plâns. I-a spus ceva. Cuvintele acelea — pe care Steinhardt le-a numit, mai târziu, „nu mai puțin vrednice de respect decât faimosul «Merde!» al lui Cambronne" — l-au însoțit pe fiul său prin toți anii ce aveau să urmeze. Nimeni nu știe exact ce a spus bătrânul. Dar efectul a fost clar: fiul a intrat la Securitate cu spatele drept.

Nicu-Aurelian Steinhardt s-a născut pe 29 iulie 1912 în comuna Pantelimon de lângă București, fiu al inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt — director de fabrică, veteran de război — și al Antoanetei, născută Neuman. Evrei, amândoi. O familie burgheză în cel mai bun sens: cărți, muncă, onoare. A urmat Liceul „Spiru Haret", unde i-a avut colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu și Dinu Pillat. La liceu, era singurul elev de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creștină. La douăzeci și doi de ani — licențiat în drept. La douăzeci și patru — doctor în drept constituțional. A intrat în baroul de avocați, a frecventat Cenaclul „Sburătorul" al lui Eugen Lovinescu, a debutat cu pamfletul „În genul... tinerilor". Părea că lumea îi stă deschisă.

Comunismul a închis-o. Din 1948, intelectualii fără carnet de partid erau „dușmani ai poporului". Steinhardt a supraviețuit un deceniu la marginea sistemului — traduceri, colaborări punctuale, tăcere —, până când, în toamna lui 1959, prietenii lui au început să fie arestați unul câte unul. Securitatea l-a chemat. I-a dat trei zile să se gândească. Propunerea era simplă: să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, Dinu Pillat și a celorlalți. Martori de acuzare se găseau. El ar fi scăpat.

Pe 4 ianuarie 1960 a refuzat. Și a fost arestat.

La proces a declarat: „Sunt mândru că fac parte din acest lot." Tribunalul Regiunii a II-a Militare București l-a condamnat la doisprezece ani muncă silnică pentru „uneltire împotriva ordinii sociale." A ajuns la Jilava.

Și acolo, în celula 18 de la Jilava, pe 15 martie 1960 — în Postul Mare, cu apă adusă pe ascuns într-un vas de tablă ruginit, cu gardieni care puteau intra oricând —, un ieroschimonah basarabean pe nume Mina Dobzeu l-a botezat creștin ortodox. Apa era, cum scria el însuși, „viermănoasă". Lumânarea — improvizată. Nașii — doi deținuți din celulă. Steinhardt a spus că în momentul acela a simțit ceva trecând prin el de la cap până la picioare și înapoi. Nu știa să îi pună nume. A știut doar că nu va mai fi același.

Paradoxul pe care închisorile comuniste nu l-au înțeles niciodată era acesta: cu cât strângeau mai tare, cu atât produceau mai mulți oameni liberi înăuntru. Steinhardt a petrecut cinci ani în detenție — Jilava, Gherla — și a ieșit convertit, botezat și cu materialul unei cărți pe care sistemul nu ar fi putut-o scrie dacă ar fi vrut. A fost eliberat în august 1964, în urma grațierii generale a deținuților politici.

A trăit cu tatăl său în garsonieră până în 1967, când Oscar a murit. A dat meditații de engleză. A scris eseuri pe care nu le putea publica. Și în 1969 a început „Jurnalul fericirii" — cartea în care nota, cu o precizie aproape juridică, tot ce trăise în închisoare. Securitatea i l-a confiscat. A luat-o de la capăt. Secretul era simplu: trimitea copii la prieteni, ascundea variante în locuri diferite. Când veneau să ia, nu mai luau tot. La a doua confiscare, în 1984, originalul era deja în Occident.

Pe 16 august 1980, la șaizeci și opt de ani, Nicolae Steinhardt a intrat în monahism la Mănăstirea Rohia din Maramureș. Același om care fusese doctor în drept constituțional, avocat, eseist și cronicar literar devenea fratele Nicolae. A continuat să scrie. A primit vizitatori — scriitori, filosofi, tineri care veneau să îl asculte și plecau cu ceva ce nu știau că căutau. Constantin Noica, fostul lui coleg de liceu și tovarăș de lot, a zăbovit trei zile la Rohia și a spus că acolo a înțeles ceva ce nu înțelesese nicăieri altundeva.

A murit la Baia Mare pe 30 martie 1989 — cu opt luni înainte de căderea regimului pe care îl refuzase cu toată viața lui. A fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Rohia.

„Jurnalul fericirii" a apărut în 1991. Cartea în care un evreu botezat în apă de pușcărie descria cum comunismul l-a ajutat să devină creștin, cum temniță l-a ajutat să devină monah, și cum cei doisprezece ani de condamnare i-au dat mai multă libertate decât ar fi putut cumpăra cu oricare altă viață. Vintilă Horia, care scrisese despre Ion Pantazi că a trecut prin iad, ar fi recunoscut același iad aici — și aceeași ieșire, pe un cu totul alt drum.

Morala: Nicolae Steinhardt a refuzat să fie martor al acuzării pentru că tatăl lui, la optzeci și doi de ani, i-a spus ceva la ușă. A fost condamnat la doisprezece ani. A ieșit după cinci. A piecut de la Jilava botezat. A murit monah. Cartea pe care sistemul i-a confiscat-o de două ori a supraviețuit sistemului cu trei decenii. Câteodată cel mai mare act de rezistență nu e să evadezi din mină. E să refuzi să minți când ți se dau tre i zile să te gândești.