&&&

 Pe 29 iunie 1976, dimineața, pe o stradă din Cluj, Ion Gavrilă Ogoranu a fost înconjurat. Nu a apucat să fugă. Douăzeci și opt de ani evitase fiecare capcană pe care Securitatea i-o întinsese — mii de informatori, elicoptere, batalioane întregi de soldați trimiși să-l găsească în munți și în câmpie. Dosarul de urmărire strânsese peste 11.000 de file. Colonelul Pavel Aranici declarase în 1960: „Gavrilă este nu numai un fugar, ci este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui." Și acum, în dimineața aceea de vară, era prins. Purta cu el două condamnări la moarte în contumacie. Securiștii știau asta. Și el știa că știu.

Ion Gavrilă Ogoranu s-a născut pe 1 ianuarie 1923 la Gura Văii, în Țara Făgărașului, dintr-o familie de țărani cu trei copii. A urmat Liceul „Radu Negru" din Făgăraș, a intrat la Facultatea de Agronomie din Cluj. Tânăr, a aderat la Frățiile de Cruce — organizația de tineret a Mișcării Legionare —, o afiliere care va umbri și ilumina în același timp tot restul vieții lui: umbri, pentru că legionarismul rămâne o pagină întunecată a istoriei române; ilumina, pentru că tocmai acea formare l-a aruncat pe o cale de rezistență față de comunism pe care puțini au urmat-o cu atâta consecvență. A făcut stagiu militar la vânătorii de munte. Cunoștea muntele cum alții nu-l cunosc nici azi.

În 1948, cu câteva luni înainte de a-și susține licența, a aflat că Securitatea începe arestările în rândul foștilor legionari și al studenților anticomuniști. Nu a așteptat. A urcat în Munții Făgărașului împreună cu un grup de tineri — studenți, absolvenți, foști soldați, oameni care refuzau să intre în noul sistem. Doisprezece inși, la început. Au luat arme. Au jurat. Au dispărut în munți.

Timp de șapte ani — 1948–1955 — Grupul Carpatin Făgărășan a trăit și a luptat pe versantul nordic al Munților Făgărașului. Iernile la 2.000 de metri, cu zăpadă până la piept și rații de mâncare cărată pe ascuns de localnici care riscau închisoarea. Vara, urmăriți de patrule, de câini, de elicoptere. Securitatea mobiliza trupe întregi pentru a-i prinde. Prindea câte unul, îl executa, relua urmărirea. Unii au căzut în lupte. Alții au fost trădați și executați. Unul câte unul, grupul s-a micșorat. Ogoranu a rămas.

În 1955, când Securitatea a destructurat definitiv grupul și i-a executat pe ultimii camarazi prinși, Ogoranu a luat singura decizie posibilă: să dispară complet. Nu în munți — acolo îl căutau. Ci în mijlocul oamenilor, sub o identitate ascunsă. A coborât din munte și s-a ascuns în casa văduvei unui camarad ucis în închisoare — Ana Săbăduș, o femeie cu doi copii care știa ce riscă și a ales totuși să-l adăpostească. Timp de douăzeci și unu de ani, Ogoranu a trăit în acea casă din Galtiu, județul Alba. Securitatea nu știa dacă mai trăiește, dacă e în țară sau a trecut granița. Dosarul lui creștea cu mii de file, dar omul dispăruse.

Douăzeci și opt de ani. Cel mai lung timp petrecut în clandestinitate de orice luptător anticomunist din Europa de Est.

Până în dimineața aceea din Cluj, când o operațiune minuțios pregătită de Securitate l-a prins în cursă. A fost dus la București, la Rahova. Anchetat șase luni. Cele două condamnări la moarte îi atârnau deasupra capului. Ana — femeia care îl adăpostise și între timp îi devenise soție — a trimis o scrisoare directă administrației americane, cerând intervenție pentru a-i salva viața. Pe de altă parte, faptele pentru care fusese condamnat intraseră între timp în prescripție legală. Securitatea s-a aflat în dilemă. L-au lăsat în viață. A ieșit din anchetă cu o condamnare de câțiva ani, grațiat în scurt timp.

S-a întors la Galtiu. La casa în care se ascunsese douăzeci și unu de ani. La Ana.

La Revoluția din decembrie 1989 a participat la București, la Televiziunea Română. Nu a pretins niciodată certificat de revoluționar. Și-a scris memoriile — șapte volume intitulate „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc" — în care a povestit tot, cu precizie și cu generozitate față de detalii. A vorbit la „Memorialul Durerii". La televizor apărea un bătrân cu ochi albaștri, pătrunzători, față albă — cum scria un jurnalist — „albul poveștilor cu bunici." Nu ai fi zis că fusese vreme de aproape două decenii cel mai vânat om din România.

La începutul anului 2005, o furtună i-a distrus o parte din acoperișul casei. S-a dus la Brașov să-și scoată cazierul, ca să facă un credit la bancă pentru reparații. Cel mai căutat om din istoria comunismului românesc — cu un dosar de 11.000 de file — mergea la ghișeu să-și ia cazierul ca să repare acoperișul.

A murit pe 1 mai 2006 la Galtiu. A fost îngropat în cimitirul comunei Sântimbru.

Morala: Ion Gavrilă Ogoranu a urcat în munți în 1948 și nu a capitulat niciodată — nici în munți, nici în câmpie, nici în anchetă. Douăzeci și opt de ani, cel mai căutat om din România, cu două condamnări la moarte în buzunar, a supraviețuit ascunzându-se nu pe crestele îndepărtate, ci în mijlocul lumii, în casa unei femei care a ales să riște totul pentru el. Securitatea a strâns 11.000 de file ca să-l găsească. El a trăit douăzeci și unu de ani la câteva sute de metri de drumul principal. Câteodată cel mai bun loc în care te poți ascunde e cel pe care dușmanul nu s e gândește să-l caute.