&&&

 În 1975, la șaisprezece ani după ce ieșise din Jilava, Constantin Noica a închiriat o cămăruță de opt metri pătrați într-o cabană din stațiunea Păltiniș — la 1.400 de metri altitudine, la 330 de kilometri de București, la câteva drumuri de munte depărtare de orice. A mutat acolo câteva cărți, un pat, o masă. Și a început să scrie. Și să aștepte. Nu pensionari sau turiști de weekend. Tineri care voiau să știe ce înseamnă Platon, Hegel, Kant. Veneau de la București cu trenul, cu autostopul, pe jos. Securitatea îi fotografiase pe toți la intrare și îi adăugase la dosar. Nu conta. Câțiva ani mai târziu, Gabriel Liiceanu scria: „Paradisul era cu putință." Noica era singur la munte, urmărit de Securitate, cu pensie de cercetător și paltonașul de la Jilava pe umeri. Și construia filosofia română a secolului următor.

Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909 în comuna Vitănești din Teleorman, fiul unui proprietar de pămînt. A crescut la București, unde a absolvit liceul „Spiru Haret" — același liceu cu Petre Țuțea, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade și Emil Cioran. A studiat filosofia la Universitatea din București, l-a avut profesor pe Nae Ionescu, și-a susținut doctoratul în 1940. Colegii lui de generație au plecat: Eliade la Paris, Cioran la Paris, Ionescu la Paris. Noica a ales să rămână. Nu dintr-o datorie abstractă. Ci pentru că credea că filosofia română nu se poate face din exil. „Dacă și eu m-aș fi dus în Franța, nu ar fi cerut explicații suplimentare. Dar cine ar mai fi rămas?"

Comuniștii l-au pedepsit pentru asta. În 1949 i-au confiscat proprietatea și i-au impus domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel — un orășel din Argeș, departe de biblioteci, de Universitate, de orice fel de viață intelectuală. A stat acolo zece ani. Supraviețuia din meditații: cinci lei ora, de toate — matematică, franceză, săritura în lungime. Și în tot acest timp citea. A parcurs integral Goethe și Hegel. A scris cărți despre ei — nu compendii seci, ci gândire proprie construită pe marginea operei lor. Scrierile unui filosof condamnat la izolare, care folosea exilul interior ca pe o sală de antrenament.

Pe 11 decembrie 1958, Securitatea l-a arestat. Motivul oficial: „uneltire contra ordinii sociale, răspândire de manuscrise dușmănoase și ascultare de posturi de radio străine." Motivul real: organizase seminarii private în care vorbea despre Goethe, Hegel, Cioran și Eliade — autori interzisi sau tolerați cu mare grijă. Participanții fuseseră arestați și ei, unul câte unul: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Păstorel Teodoreanu, alți douăzeci. Tribunalul Militar a condamnat lotul — „Grupul Noica-Pillat" — cu pedepse cumulate de sute de ani. Noica: douăzeci și cinci de ani muncă silnică. A executat șase, la Jilava, înainte de amnistia din 1964.

La ieșire a spus că vrea să fie „antrenor cultural." Nu politician, nu disident, nu pamfletar. Antrenor. A fost angajat la Centrul de Logică al Academiei Române — un post minor, bine ascuns, care îi dădea o adresă legitimă și timp. În apartamentul lui de două camere din Drumul Taberei a început să țină seminarii — despre Hegel, Platon, Kant. Veneau tineri: Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu. Securitatea era acolo, prin informatori și microfoane. Nu mai conta. Ce construia Noica nu putea fi confiscat: îl construia direct în mintea altora.

În 1975 s-a mutat la Păltiniș. Condiția de acces la seminariile lui era simplă și imposibilă în același timp: să cunoști mai multe limbi clasice și moderne, să fi parcurs o listă de o sută de cărți obligatorii. Nu venea oricine. Veneau cei care voiau cu adevărat. Liiceanu a scris mai târziu Jurnalul de la Păltiniș — cartea care a transformat cabana de munte într-un simbol al rezistenței culturale. Monica Lovinescu, de la Paris, scria că fără Noica nu i-am fi avut pe Liiceanu și pe Pleșu „așa cum sunt acum."

A căzut pe scările din cabana lui pe 4 decembrie 1987. Fractură de col femural. Transportat la Sibiu, la ortopedie. A cerut să i se aducă cărțile. A așteptat operația. A murit în acea dimineață, la șaptezeci și opt de ani. La înmormântare au venit trei sute și cincizeci de oameni — Securitatea i-a numărat și i-a trecut în dosar pe fiecare. A fost înmormântat la Păltiniș, după propria dorință, lângă cabana unde petrecuse ultimii doisprezece ani.

Prietenii lui de liceu — Eliade, Cioran, Ionescu — muriseră sau aveau să moară celebri în Occident. El murise la munte, în România comunistă, urmărit de Securitate până în ultima zi. Și lăsase în urmă o generație de filosofi români care nu ar fi existat fără el.

Morala: Constantin Noica ar fi putut pleca în Franța în 1938 și ar fi devenit, ca Cioran sau Eliade, un filosof european. A ales să rămână. A plătit cu zece ani de domiciliu forțat, șase ani de pușcărie și douăzeci de ani de urmărire permanentă. A construit filosofia într-o cămăruță de opt metri pătrați la munte, cu paltonașul de la Jilava pe umeri, sub privirile Securității. Câteodată cel mai revoluționar lucru pe care îl poți face sub o dictatură este să îi înveți pe alții să gândească liber. Nu poți confisca ce e deja  în mintea cuiva.