$$$

 Liliacul nu este doar un arbust decorativ, ci deține un secret în tulpina sa lemnoasă. Lemnul de liliac este unul dintre cele mai dense și dure din Europa, fiind comparabil cu fildeșul sau cu lemnul de cimișir. În trecut, din el se făceau cuie de lemn, pipe și instrumente muzicale de suflat (fluiere), deoarece fibra sa fină și extrem de compactă nu permite aerului să scape și rezonează perfect. Paradoxal, deși florile sunt comestibile și se face sirop din ele, frunzele și scoarța sunt extrem de amare și ușor toxice, protejând planta de animalele erbivore care ar vrea să o roadă.

Această densitate remarcabilă este rezultatul direct al ritmului de creștere extrem de lent al arbustului. Liliacul depune straturi anuale de lemn foarte subțiri, ceea ce creează o structură internă compactă, lipsită de pori mari. Din acest motiv, lemnul este greu, scufundându-se adesea în apă dacă nu este complet uscat, și opune o rezistență feroce la tăiere, tocind rapid uneltele obișnuite de tâmplărie care nu sunt special concepute pentru esențe dure.

Prelucrarea acestui material reprezintă o provocare majoră chiar și pentru cei mai experimentați meșteri, în special din cauza procesului de uscare. Lemnul de liliac are o tendință naturală, aproape inevitabilă, de a se răsuci și de a crăpa profund în timp ce pierde umiditatea. Pentru a obține o bucată utilizabilă, trunchiul trebuie tăiat iarna, sigilat la capete cu ceară sau vopsea și lăsat să se usuce lent, într-un mediu controlat, timp de câțiva ani, altfel tensiunile interne îl vor distruge.

Din punct de vedere estetic, duramenul (inima lemnului) oferă un spectacol vizual rar. Acesta prezintă nuanțe de crem sau maro-deschis, brăzdate neregulat de dungi violacee sau roșiatice, care amintesc de culoarea florilor. Textura sa este atât de fină încât, după șlefuire și lustruire, suprafața devine sticloasă și extrem de plăcută la atingere, motiv pentru care este foarte apreciată pentru obiectele mici, de lux, ținute frecvent în mână.

Etimologia numelui științific, Syringa, oferă un indiciu istoric asupra primei sale utilizări practice. Termenul provine din grecescul „syrinx”, care înseamnă țeavă sau tub. Aceasta face referire la faptul că măduva tulpinilor tinere de liliac este moale și poate fi îndepărtată cu ușurință, lăsând în urmă un tub gol de lemn. Vechii păstori și artizani foloseau aceste tuburi naturale pentru a confecționa naiuri și fluiere simple, o legătură directă cu mitologia greacă a nimfei Syrinx.

Toxicitatea ușoară a părților verzi și a scoarței se datorează prezenței unei substanțe numite syringină. Acest compus chimic amar acționează ca un pesticid natural, descurajând insectele și rozătoarele să distrugă planta. Gustul este atât de respingător încât majoritatea animalelor sălbatice evită instinctiv să mănânce liliacul, permițându-i să supraviețuiască și să se dezvolte neatenjat în habitate unde alte plante sunt păscute intens.

Deși florile emană un parfum puternic și inconfundabil, lemnul în sine nu păstrează această aromă după tăiere. În timpul prelucrării mecanice, rumegușul rezultat poate avea un miros discret, floral-pământiu, dar acesta dispare pe măsură ce lemnul se oxidează. Valoarea sa în tâmplărie nu vine din miros, ci exclusiv din proprietățile mecanice superioare și din frumusețea desenului fibrei.

Din cauza dimensiunilor reduse ale arbustului, care rareori produce trunchiuri groase și drepte, liliacul nu poate fi folosit pentru mobilier masiv. Utilizarea sa este limitată la marchetărie (intarsii decorative), mânere de cuțit, stilouri artizanale sau piese de șah. Obiectele realizate din acest lemn sunt considerate piese de colecție, fiind extrem de durabile și rezistente la uzură fizică în timp.

Rezistența sa la putrezire este, de asemenea, notabilă. Chiar și stâlpii vechi de gard făcuți din liliac pot rezista zeci de ani în pământ fără a se degrada semnificativ. Această caracteristică a fost exploatată în gospodăriile țărănești, unde resursele erau prețuite și nimic nu se risipea, lemnul noduros al liliacului bătrân fiind refolosit pentru unelte agricole care necesitau o duritate extremă.

Astăzi, liliacul rămâne o resursă subestimată, adesea aruncată pe foc la curățarea grădinilor de primăvară. Puțini proprietari realizează că trunchiul contorsionat pe care îl taie ascunde un material nobil, căutat cu disperare de artizani. Este un exemplu perfect de valoare ascunsă sub o aparență comună, un „diamant” vegetal care necesită răbdare și pricepere pentru a-și dezvălui adevărata natură.