$$$

 Fermierii din Japonia folosesc rațe pe post de pesticide în orezării (Metoda Aigamo). În loc să folosească chimicale, fermierii eliberează mii de rațe în câmpurile inundate de orez. Rațele mănâncă insectele dăunătoare și buruienile, dar nu se ating de plantele de orez (care sunt bogate în siliciu și nu le plac). În plus, găinațul lor fertilizează natural apa, iar prin înot oxigenează solul de la rădăcini. Este o simbioză perfectă: orez curat, rațe sătule și zero poluare.

Această tehnică a fost redescoperită și perfecționată științific în anii '80 de fermierul japonez Takao Furuno. El a observat comportamentul natural al păsărilor și a integrat prezența lor în ciclul agricol modern. Până la acea vreme, munca de plivire manuală a buruienilor era epuizantă, iar alternativele chimice afectau biodiversitatea. Furuno a demonstrat că un stol bine gestionat poate înlocui complet necesitatea erbicidelor, transformând agricultura ecologică într-o afacere profitabilă și sustenabilă.

Mișcarea constantă a rațelor prin apă are un efect mecanic vital asupra solului, pe lângă consumul de hrană. Prin vâslirea energică cu picioarele, ele tulbură nămolul de pe fundul orezăriei, făcând apa tulbure. Această opacitate blochează lumina soarelui să ajungă la semințele de buruieni aflate în stadiu incipient pe fundul apei, oprindu-le germinarea prin simpla privare de lumină, un mecanism fizic simplu, dar extrem de eficient.

Regimul alimentar al rațelor include o varietate largă de dăunători specifici culturilor de orez, cum ar fi melcii și diverse insecte care rod frunzele. De exemplu, melcul auriu, o specie invazivă care poate devasta o cultură în câteva zile, este o delicatesă pentru aceste păsări. Ele patrulează neobosit printre rânduri, curățând plantele de paraziți mult mai eficient decât ar putea-o face omul prin inspecție vizuală.

Dejecțiile lăsate în urmă de rațe sunt un îngrășământ organic cu eliberare rapidă și constantă. Bogat în fosfor și azot, acest gunoi natural se dizolvă în apa din orezărie și este absorbit imediat de sistemul radicular al orezului. Astfel, fermierul nu mai trebuie să cumpere și să aplice fertilizatori sintetici, închizând un cerc al nutrienților care menține sănătatea solului pe termen lung, fără a-l epuiza sau a-l saliniza.

Rasa folosită, numită Aigamo, este un hibrid rezultat din încrucișarea raței sălbatice cu cea domestică. Această alegere genetică nu este întâmplătoare: păsările sunt suficient de mici pentru a nu rupe tulpinile de orez prin trecerea lor, dar mult mai active și mai rezistente la boli decât rațele domestice obișnuite. Instinctul lor de căutare a hranei este mai ascuțit, ceea ce le face muncitori ideali pentru acest tip de agricultură de precizie biologică.

Sincronizarea este esențială pentru succesul metodei și necesită o monitorizare atentă. Rațele sunt introduse în cultură la aproximativ o săptămână sau două după plantarea orezului, când rădăcinile acestuia sunt bine fixate. Ele rămân acolo până la momentul în care orezul începe să facă spic. În acea fază, fermierii trebuie să scoată păsările din teren, deoarece, odată ce boabele de orez se formează, rațele ar putea trece de la consumul de insecte la consumul recoltei.

Beneficiul economic pentru fermier este dublu, asigurând o stabilitate financiară crescută. Pe lângă recolta de orez organic, care se vinde la un preț premium datorită calității superioare, la finalul sezonului, rațele au ajuns la maturitate și sunt vândute pentru carne. Astfel, orezăria produce simultan carbohidrați și proteine, maximizând randamentul aceleiași suprafețe de teren fără costuri suplimentare semnificative de furajare a păsărilor.

Adesea, această metodă este combinată cu cultivarea plantei Azolla, o ferigă plutitoare mică, capabilă să fixeze azotul din atmosferă. Rațele mănâncă și această plantă, care crește rapid, oferindu-le o sursă suplimentară de hrană vegetală. Azolla acoperă suprafața apei ca un covor verde, reducând evaporarea apei și împiedicând și mai mult dezvoltarea buruienilor concurente, creând un ecosistem complex.

Deși necesită mai multă muncă de supraveghere decât agricultura industrială, metoda Aigamo s-a răspândit din Japonia în Coreea de Sud, Vietnam, Filipine și China. Ea reprezintă o întoarcere la practicile tradiționale, validate acum de știința modernă. Într-o lume preocupată de siguranța alimentară, acest sistem dovedește că tehnologia nu înseamnă întotdeauna mașinării complexe, ci poate fi reprezentată de înțelegerea profundă a lanțului trofic natural.