$$$

 Legenda spune că Meșterului Manole i-au căzut zidurile de nouă ori până când a zidit-o pe Ana soția lui vie în perete - și abia atunci Mănăstirea Argeșului a stat în picioare.

În secolul al XVI-lea pe malul râului Argeș domnul Neagoe Basarab avea un vis obsesiv. Să ridice cea mai frumoasă mănăstire care s-a văzut vreodată pe pământ. "Mănăstire naltă/ Cum n-a mai fost altă." Ceva care să-i supraviețuiască să rămână în veșnicie să fie pomenit.

A adunat "Nouă meșteri mari/ Calfe și zidari/ Și Manole - zece/ Care-i și întrece." Zece dintre cei mai pricepuți meșteri din țară. Au căutat loc "Pe Argeș în gios/ Pe un mal frumos" și s-au apucat de treabă.

Manole era special. Învățase arhitectura la Constantinopol sub sultanul Baiazid al II-lea apoi studiase la Veneția. Unii spun că sub îndrumarea însuși a lui Erasmus. Era armean din Niaesia dar domnul Neagoe îl cunoscuse la Istanbul și îl chemase special pentru această ctitorie. Era cel mai învățat constructor din acele vremuri.

Ceilalți nouă meșteri erau români pricepuți cu mâna la meserie dar fără învățătura occidentală a lui Manole. Și asta i-a făcut invidioși. De ce un străin? De ce un armean? De ce nu unul de-al lor să conducă lucrarea?

Și s-au apucat să zidească. Ziua construiau ziduri înalte. Dar noaptea când se întorceau dimineața totul era surpat. "Tot ce ziua zideau/ Noaptea se strica/ De la temelie/ Totul se dărâma."

Săptămână după săptămână același coșmar. Zideau ziua găseau ruine dimineața. Neagoe Basarab începea să se îndoiască. Să fie Manole așa priceput cum i se spusese? Sau îl mințiseră toți? L-a amenințat. Dacă nu termină mănăstirea el și toți meșterii vor fi pedepsiți aspru.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să construiești ceva care se năruia în fiecare noapte în timp ce domnitorul îți amenința viața.

Realitatea era că dimensiunile planurile lui Manole erau sabotate de ceilalți meșteri. Din invidie din mândrie din xenofobie. Nu suportau ideea că un străin conducea lucrul. Așa că distrugeau noaptea ce construia el ziua. Și dădeau vina pe el.

Într-o noapte Manole a avut un vis. O vedenie divină. I s-a arătat soluția: trebuia să sacrifice prin zidire în peretele clădirii prima femeie care va veni să aducă bucate "la soț/ ori la frate." Până nu se făcea jertfă de sânge mănăstirea nu va sta.

Era un mit vechi balcanic. Nimic mare nu se poate clădi fără sacrificiu. În versiunile sud-dunărene se sacrifica un animal domestic o pasăre umbra unui copil oase cranii. Dar în varianta românească sacrificiul era mai mare. Mai tragic. Mai uman.

A doua zi Manole și-a privit meșterii în ochi. Le-a spus despre vis despre jertfă despre necesitatea sacrificiului. Au înțeles. Toți au înțeles. Au jurat să accepte pe cine va trimite soarta.

Și atunci pe cărare departe foarte departe s-a ivit o siluetă. O femeie tânără. Venea încet pe poteca de lângă râu. Aducea de mâncare soțului ei.

Era Ana. Soția lui Manole. Însărcinată.

Manole a simțit cum i se rupe inima. Nu! Nu ea! Orice altceva dar nu ea! S-a rugat lui Dumnezeu cu disperare: "Doamne sfinte/ Mare milostive/ Ape grele varsă/ Vânturi puternice/ Ca să o oprească/ Ana cea iubită/ Soția mea dragă!"

S-au pornit ploi grele. Vânturi puternice au bătut. Dar Ana continua să meargă. Căuta adăpost uneori dar revenea pe drum. Continua să vină spre mănăstire. Spre soțul ei. Spre sacrificiu.

Când a ajuns la poarta șantierului Manole a plâns. Dar jurământul era jurământ. Visul era vis. Soarta era soartă. Ceilalți meșteri s-au uitat la el. Așteaptă.

Ana a venit veselă. Nu știa nimic. Credea că vine să-i aducă de mâncare soțului ei. "Manoli Manoli/ Meștere Manoli!" L-a chemat cu bucurie.

Manole i-a spus că e un joc. O farsă pentru domn. Vor să vadă cum arată o femeie zidită în perete. O să o pună acolo doar așa de probă să râdă domnul. Ana a râs. Și-a luat ea. A acceptat jocul. S-a lăsat zidită.

Și atunci a început cel mai tragic moment din literatura populară românească. Zidirea Anei.

"Zidul se suia/ Și o cuprindea/ Pân' la gleznișoare/ Pân' la pulpișoare/ Pân' la brâu/ Pân' la sân/ Pân' la gât/ Pân' la gură."

Ana râdea la început. Apoi s-a speriat. "Manoli Manoli/ Meștere Manoli/ Gluma nu-i glumă/ Zidul mă strânge/ Prea tare mă strânge!"

Dar Manole continua. "Iar Manea ofta/ Și se apuca/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit."

"Zidul rău mă strânge/ Țâțișoara-mi plânge/ Copilașu-mi frânge!"

Ana țipa acum. Realiza. Nu era joc. Era moarte. Dar prea târziu. Zidul o cuprinsese. Iar Manole plângea și zidea. Plângea și zidea. Lacrimile i se amestecau cu mortarul.

Te-ai întrebat vreodată ce simte un om care își sacrifică soția și copilul nenăscut pentru o operă de artă? Pentru un vis? Pentru o mănăstire? Manole a ales arta în loc de dragoste. Veșnicia în loc de fericire. Și a plătit prețul până la moarte.

Și miracolul s-a întâmplat. De când Ana fusese zidită în perete mănăstirea nu s-a mai surpat. Zidurile stăteau. Creștea frumos armonic perfect. Jertfa funcționase.

Mănăstirea Curtea de Argeș s-a ridicat în toată splendoarea ei. O bijuterie arhitectonică. O capodoperă care îmbina stilul bizantin cu arabescul georgian cu ornamentația armeană. Dantelărie în piatră. Turle zvelte. Marmură albă adusă din Grecia prin viclenie - Neagoe pretinsese că construiește o moschee la Vidin ca să obțină permisiunea sultanului de a folosi marmura interzisă creștinilor.

Când mănăstirea a fost gata Neagoe Basarab a privit-o cu mândrie. Era cea mai frumoasă construcție pe care o văzuse vreodată. Visul lui devenise realitate. Dar apoi i-a venit o teamă. Dacă Manole ar putea construi ceva și mai frumos pentru altcineva?

Din invidie din mândrie din dorința de unicitate Neagoe a dat o poruncă teribilă. Schelele să fie înlăturate. Meșterii să rămână pe acoperiș. Toți zece. Fără modalitate de a coborî. Condamnați la moarte.

Meșterii au înțeles. Au fost trădați. Au construit pentru domn iar domnu i-a închis sus ca să nu mai poată construi pentru nimeni altul.

Manole s-a uitat în jos. Spre locul unde Ana fusese zidită. Soția lui dragă. Copilul lui nenăscut. Sacrificate pentru această operă. Și acum el însuși condamnat.

A decis să nu se predea. Și-a făcut aripi din șindrilă. Dacă nu putea coborî va zbura. "Manole zbura/ Cu inima grea/ Cu ochii în lacrimi/ Cu dor de Ana."

Dar aripile din lemn erau prea grele. Nu puteau susține un om. Manole s-a prăbușit de pe turla înaltă. A căzut lângă zidul unde Ana fusese zidită. A murit lângă ea.

Și legenda spune că din locul unde Manole a căzut a răsărit un izvor cu apă limpede. Fântâna Meșterului Manole. Apa curge și astăzi lângă mănăstire. Doi suflete - Ana și Manole - unite prin sacrificiu legate prin moarte în eternitate.

Peste 200 de variante ale acestei balade circulă în folclorul românesc. Dar versiunea cules și "îndreptată" de Vasile Alecsandri în 1852 în volumul "Poezii populare. Balade (Cântece bătrânești)" este cea care a rămas în istorie.

George Călinescu considera "Meșterul Manole" alături de "Miorița" "Zburătorul" și "Dochia și Traian" ca fiind una dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii populare românești.

Mircea Eliade marele istoric al religiilor considera că mitul sacrificiului este o moștenire culturală geto-tracă. O rădăcină care se pierde în protoistorie în fondul indoeuropean comun.

Dar ce face legenda românească unică este că Ana acceptă cu seninătate zidirea. Nu protestează nu se zbate nu blestemă așa cum se întâmplă în variantele balcanice. Este una dintre figurile cele mai luminoase ale literaturii noastre populare. Iubirea ei este atât de mare încât acceptă moartea ca pe un joc.

Și zborul sacrificial al meșterului este prezent de asemenea numai în variantele românești. Manole nu vrea să trăiască fără Ana. Preferă să zboare să încerce imposibilul decât să accepte o viață fără ea.

Istoricii spun că Manole a existat cu adevărat. Că Ana a fost sora de lapte a lui Neagoe și fiica din flori a lui Pârvu Craiovescu. Că și-a găsit sfârșitul în timpul unei revolte a meșterilor care nu îl acceptau pe Manole străinul.

Pe peretele sudic al Mănăstirii Argeșului există un loc marcat ca fiind locul unde Ana a fost zidită. Turiștii vin din toată lumea să vadă. Să atingă zidul. Să simtă tragedia.

Mănăstirea stă în picioare de peste 500 de ani. A rezistat cutremurelor războaielor secolelor. A fost restaurată în secolul XIX de arhitectul francez André Lecomte du Noüy care i-a adăugat turlele zvelte pe care le vedem astăzi.

Din 1914 este necropola regală a României. Aici sunt înmormântați Carol I și Elisabeta Ferdinand și Maria Carol al II-lea și Regina Elena Mihai I și Ana. Regii dorm lângă zidul unde Ana a fost sacrificată.

Astăzi când vizitezi Mănăstirea Curtea de Argeș și vezi bijuteria arhitectonică care s-a ridicat acolo gândește-te la Manole care și-a sacrificat soția pentru artă. Gândește-te la Ana care a acceptat moartea cu seninătate. Gândește-te la mesajul legendei: nimic mare nu se construiește fără sacrificiu.

Pentru că în secolul XVI pe malul Argeșului Meșterul Manole a învățat că arta cere prețul cel mai mare. Și l-a plătit cu sângele inimii lui. Cu viața femeii iubite. Cu copilul nenăscut. Cu propria lui moarte.

Și mănăstirea stă. Frumoasă eternă de neclintit. Mărturie că jertfa nu a fost în zadar. Că din sacrificiu se naște frumusețea. Că din durere se zidește veșnicia.