$$$

 Teiul lui Eminescu din Copou este un miracol botanic ținut în viață de inginerie. Acest arbore are aproximativ 500 de ani. Biologic, un tei nu trăiește atât de mult. El a supraviețuit doar datorită unei intervenții disperate a biologilor ieșeni: trunchiul său este gol pe interior și este susținut de un schelet metalic invizibil, iar rădăcinile sunt hrănite prin perfuzii cu substanțe nutritive în sol. Este singurul copac din lume care a „ascultat” poeziile unui geniu național în timp real și care refuză să moară, sfidând legile naturii din dragoste pentru istorie.

Starea de sănătate a acestui arbore a devenit critică la jumătatea secolului trecut, când trunchiul a început să putrezească masiv din cauza vârstei și a intemperiilor. Soluția salvatoare a venit din partea profesorului Mandache Leocov, un botanist vizionar care a înțeles că metodele clasice de cimentare a scorburii (folosite frecvent în acea epocă) ar fi sufocat arborele. El a decis curățarea completă a lemnului mort din interior până la scoarța vie, lăsând trunchiul gol, dar ventilat, oprind astfel procesul de degradare fungică.

Pentru a preveni prăbușirea coroanei grele, care nu mai putea fi susținută de trunchiul subțiat, inginerii au proiectat un sistem de console metalice. Aceste brațe de oțel sunt introduse discret în structura lemnoasă și preiau o mare parte din sarcină, funcționând ca niște cârje interne. Fără acest schelet artificial, ramurile principale s-ar fi rupt sub propria greutate la prima furtună serioasă, distrugând iremediabil silueta copacului.

Un fenomen biologic extrem de rar, numit „rădăcini adventive”, a avut loc în interiorul trunchiului gol. De la nivelul ramurilor superioare, teiul a trimis rădăcini noi prin interiorul propriei scorburi, coborând câțiva metri până au atins solul. Acestea s-au înfipt în pământ și au început să se îngroașe, transformându-se în noi tulpini interne. Practic, copacul s-a regenerat singur, construindu-și un nou sistem vascular protejat de coaja bătrână.

Solul din jurul rădăcinilor este tratat cu o grijă de laborator. Pentru că parcul Copou este o zonă cu trafic pietonal intens, pământul riscă să se taseze, ceea ce ar sufoca rădăcinile fine. Specialiștii realizează periodic lucrări de aerare a solului și injectează soluții speciale de îngrășăminte minerale și tratamente fitosanitare direct la nivelul rădăcinii, asigurându-se că arborele primește nutrienții necesari pe care, din cauza vârstei, nu îi mai poate extrage eficient singur.

În decursul existenței sale de jumătate de mileniu, teiul a supraviețuit mai multor fenomene meteorologice extreme care au doborât alți arbori din zonă. A fost lovit de fulger de mai multe ori, ceea ce a contribuit la formarea scorburii inițiale, dar a refuzat să se usuce. Capacitatea sa de a cicatriza rănile provocate de focul ceresc este studiată de dendrologi ca un exemplu de vitalitate excepțională a speciei Tilia tomentosa.

Legătura sa cu Mihai Eminescu nu este doar folclor, ci este atestată istoric. În perioada în care poetul locuia la Iași și era membru al societății Junimea, obișnuia să se plimbe prin Grădina Copou. Acest tei, fiind deja bătrân și impunător la acea vreme (avea deja peste 350 de ani în secolul XIX), oferea umbra perfectă și o panoramă asupra orașului care îl inspira pe poet, devenind un loc de refugiu și creație.

Astăzi, Teiul lui Eminescu este clasificat oficial ca Monument al Naturii. Această distincție juridică îi oferă un regim de protecție strict, orice intervenție asupra lui necesitând aprobări speciale de la comisiile de mediu și cultură. Nu este tratat ca un simplu element de decor peisagistic, ci ca un obiect de patrimoniu național viu, având aceeași importanță ca o clădire istorică sau o operă de artă.

Pentru a asigura continuitatea genetică, biologii au prelevat ramuri și au creat descendenți direcți ai acestui tei. "Puii" Teiului lui Eminescu au fost plantați în diverse locuri simbolice din România și din Republica Moldova, ducând mai departe ADN-ul acestui supraviețuitor. Astfel, chiar dacă arborele mamă va ceda într-un viitor îndepărtat, linia sa biologică este asigurată.

Vizitatorii care ajung în fața lui nu văd doar un copac, ci un simbol al rezistenței. Teiul demonstrează că, prin colaborarea dintre natură și știința umană, viața poate fi prelungită mult peste limitele obișnuite. Este o lecție vie despre cum respectul pentru trecut și tehnologia prezentului pot salva o bucată de istorie care respiră, înflorește și parfumează aerul în fiecare vară.