&_&

 Începând cu anul 1966, sub regimul lui Ceaușescu, viața privată a cetățenilor români a încetat să mai fie un spațiu de libertate personală, devenind un obiectiv de stat gestionat prin politici demografice agresive. În urma celebrului Decret 770, statul a introdus taxa pe celibat. Această măsură nu îi viza doar pe cei care alegeau să rămână singuri, ci pe toți bărbații și femeile care, după vârsta de 25 de ani, nu aveau copii, indiferent de starea lor civilă sau de motivele medicale. Mesajul partidului era unul clar: în viziunea regimului, corpul cetățeanului era un instrument de producție, iar neîndeplinirea obligației de a aduce pe lume noi forțe de muncă pentru patrie era considerată o formă de sabotaj economic ce trebuia amendată lunar.

Impozitul pentru persoanele fără copii reprezenta o reținere semnificativă din salariu, variind de obicei între 8-10% la sută din veniturile brute. Pentru o familie de tineri căsătoriți care nu reușeau să aibă un copil în primii ani de mariaj, această taxă era o povară financiară imensă care se adăuga dificultăților cotidiene legate de lipsa alimentelor sau a locuințelor. Statul refuza să accepte argumente legate de sănătate sau de instabilitate financiară, aplicând sancțiunea cu o rigoare birocratică lipsită de orice urmă de compasiune. Cei care aveau probleme medicale erau obligați să facă examene medicale periodice în fața unor comisii de stat pentru a obține scutiri temporare, însă procedurile erau atât de complicate încât mulți alegeau să plătească taxa pentru a evita hărțuirea administrativă și intruziunea medicilor de partid în intimitatea lor cea mai profundă.

Controlul demografic a dus la apariția echipelor de ginecologi și securiști supranumite de populație comandourile demografice. Acestea vizitau întreprinderile și fabricile pentru a efectua controale obligatorii femeilor, verificând dacă existau sarcini ascunse sau dacă erau folosite metode contraceptive ilegale. În acest climat de supraveghere totală, taxa pe celibat era doar vârful aisbergului într-un sistem care penaliza singurătatea și diversitatea stilurilor de viață. Familia era declarată celula de bază a societății nu din motive morale, ci pentru că era mai ușor de controlat și de taxat, iar presiunea socială de a te conforma modelului tradițional era dublată de amenințarea permanentă a declasării economice pentru cei care rămâneau în afara normei impuse.

Rezultatul imediat al acestor politici a fost explozia demografică din anul 1967, când numărul nașterilor s-a dublat, ducând la apariția generației cunoscute sub numele de decreței. Totuși, prețul plătit pentru acest succes statistic a fost imens: o creștere alarmantă a mortalității materne din cauza întreruperilor de sarcină clandestine, creșterea numărului de copii abandonați în orfelinate și o generație întreagă marcată de traumele unei educații forțate și ale lipsei de libertate. Până în anul 1989, taxa pe celibat a rămas o amintire constantă a faptului că în România comunistă, statul se considera proprietarul de drept al viitorului tău biologic. Prăbușirea regimului a dus la eliminarea imediată a acestor taxe absurde, lăsând în urmă o istorie dureroasă a modului în care birocrația poate încerca să planifice chiar și cele mai umane și intime aspecte ale existenței.