$$$

 Cea mai cumplită iarnă din istoria României a fost „Marele Viscol” din februarie 1954. Nu a fost vorba doar de frig, ci de cantitatea impresionantă de zăpadă. În București, vântul a bătut cu 126 km/h, iar troienele au atins înălțimea de 5 metri (cât o casă cu etaj). Tramvaiele au rămas înțepenite pe șine și au fost acoperite complet de zăpadă, fiind găsite abia după dezgheț. Autoritățile au fost complet depășite și au scos tancurile armatei pe străzi – nu pentru război, ci pentru a strivi zăpada întărită, singurele vehicule capabile să înainteze. Oamenii au săpat tuneluri prin omăt pentru a ieși din case, iar pe bulevardele mari (precum Magheru) s-au scris mesaje pe zăpadă: „Aici suntem noi”, pentru ca avioanele să știe unde să parașuteze pâine.

Fenomenul meteorologic a fost cauzat de o întâlnire rară a maselor de aer. Un ciclon mediteranean extrem de umed s-a ciocnit violent cu un front de aer polar venind dinspre nordul continentului, deasupra teritoriului României. Rezultatul a fost o furtună albă continuă, în patru reprize succesive, care a paralizat întreaga jumătate de sud-est a țării. Meteorologii au înregistrat cea mai mare viteză a vântului din acea perioadă în București, viscolul transformând ninsoarea în proiectile de gheață care făceau vizibilitatea zero la doar câțiva centimetri în față.

Peisajul urban s-a modificat dramatic, devenind de nerecunoscut. Deoarece zăpada se depusese în straturi succesive și fusese bătătorită de vânt, devenise suficient de tare pentru a susține greutatea unui om. Există mărturii și fotografii documentare care arată cetățeni mergând pe deasupra stratului de zăpadă și ajungând la nivelul felinarelor de pe stâlpii de iluminat sau putând atinge direct balcoanele de la etajul întâi al clădirilor. Intrările în magazine și instituții au fost blocate complet, accesul făcându-se doar prin acele culoare săpate cu lopata, care semănau cu tranșeele.

Izolarea a fost totală pentru satele din Bărăgan, o zonă de câmpie expusă direct furiei Crivățului. Aici, casele țărănești, care erau mai scunde, au fost acoperite integral, rămânând vizibile doar coșurile de fum. Sătenii au fost nevoiți să iasă prin podurile caselor sau să sape tuneluri din interior spre grajduri pentru a ajunge la animale. Multe familii au trăit zile întregi în semi-întuneric, sub zăpadă, orientându-se doar după sunetele de la suprafață.

O consecință neașteptată și terifiantă a acestui viscol a fost invazia faunei sălbatice în zonele locuite. Din cauza frigului extrem și a lipsei de hrană din păduri, haite de lupi au fost văzute la periferia orașelor mari, inclusiv la marginea Bucureștiului, în cartierele Colentina și Băneasa. Animalele sălbatice, disperate, au ajuns în gospodăriile izolate, adăugând o notă de pericol primal unei situații deja critice din punct de vedere logistic.

Aprovizionarea cu alimente a devenit o provocare logistică imensă. Brutăriile nu mai primeau făină, iar mașinile de distribuție nu puteau circula. În lipsa utilajelor moderne de deszăpezire, autoritățile au mobilizat populația civilă. Prin decrete oficiale, toți cetățenii apți de muncă, bărbați și femei, au fost chemați să participe la deszăpezire. S-au format lanțuri umane care dădeau zăpada din mână în mână, curățând liniile de tramvai metru cu metru, într-un efort colectiv de proporții epice.

Transportul feroviar, artera vitală a economiei, a fost complet oprit. Trenurile au rămas blocate în câmp deschis, unele fiind îngropate sub nămeți cu tot cu pasageri. Locomotivele cu aburi nu au putut străpunge zidurile de zăpadă, iar echipele de intervenție au ajuns la garniturile înzăpezite după zile întregi, aducând alimente și haine groase oamenilor blocați în vagoane. Gara de Nord din București a fost un loc al haosului tăcut, unde tabelele de sosiri și plecări au rămas neschimbate zile în șir.

Singura sursă de informare pentru populație a rămas radioul. Deși curentul electric se întrerupea frecvent, oamenii se adunau în jurul aparatelor cu baterii sau galene pentru a asculta buletinele meteorologice și instrucțiunile autorităților. Radioul a funcționat ca un element de coeziune psihologică, transmițând mesaje de încurajare și vești despre zonele unde drumurile începuseră să fie deblocate, oferind speranță celor izolați.

Topirea zăpezii, care a început spre sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie, a adus un nou val de probleme. Cantitatea imensă de apă rezultată a dus la inundații locale și la prăbușirea multor acoperișuri care nu mai putuseră susține greutatea zăpezii îmbibate cu apă. Canalizarea orașelor, proiectată pentru volume mult mai mici, a refulat, transformând străzile care fuseseră tuneluri albe în râuri de noroi și gheață.

Iarna din 1954 a rămas în memoria colectivă nu doar ca un dezastru natural, ci ca un moment de solidaritate umană extremă. În lipsa tehnologiei avansate, vecinii s-au ajutat reciproc pentru a supraviețui, împărțind puținele resurse de lemne și alimente. Fotografiile alb-negru cu tramvaie ce par jucării uitate în frișcă și oameni minusculi printre ziduri ciclopice de omăt rămân mărturia vizuală a forței naturii în fața fragilității structurilor umane