$$$

 În secolele XVII și XVIII, sub perucile pudrate și elegante ale nobilimii se ascundea o realitate extrem de neplăcută. Oamenii se rădeau în cap tocmai pentru a scăpa de păduchi, dar paraziții se mutau pur și simplu în perucile unse cu grăsime animală și pudrate cu făină. Situația era atât de comună încât nobilii purtau mereu la ei un „băț de scărpinat” elegant, adesea din aur sau fildeș, pe care îl introduceau discret sub perucă pentru a se scărpina fără să-și strice coafura complicată.

Moda perucilor a explodat în Europa după ce regele Ludovic al XIII-lea al Franței a început să poarte una pentru a-și ascunde calviția prematură. Fiul său, „Regele Soare” Ludovic al XIV-lea, a transformat acest accesoriu într-un simbol obligatoriu al puterii și virilității regale, angajând zeci de peruchieri la curtea sa. Curând, orice bărbat cu aspirații sociale, de la aristocrați la negustori bogați, a adoptat peruca, făcând din ea un element indispensabil al ținutei formale, indiferent de disconfortul fizic pe care îl provoca.

Confecționarea acestor accesorii era o artă complexă și costisitoare, materialele variind enorm în funcție de bugetul clientului. Cele mai scumpe peruci erau realizate din păr uman natural, adesea cumpărat sau tăiat de la femeile sărace de la țară, în timp ce variantele mai accesibile foloseau păr de cal, de capră sau chiar fibre vegetale. Indiferent de origine, părul era cusut pe o calotă de plasă, formând structuri dense care nu permiteau pielii capului să respire, creând un mediu cald și umed, ideal pentru insecte.

Întreținerea perucilor implica folosirea pomadelor, niște paste uleioase făcute din grăsime de porc sau de urs, menite să fixeze buclele și să dea volum. Peste acest strat lipicios se presăra pudră fină, de obicei amidon sau făină de grâu parfumată cu uleiuri de lavandă sau portocală pentru a masca mirosurile neplăcute. Această combinație de grăsime animală și carbohidrați devenea rapid râncedă și atrăgea nu doar păduchi, ci și alte dăunătoare, transformând podoaba capilară artificială într-un mic ecosistem parazitar.

Pentru a combate infestarea, perucile trebuiau trimise periodic înapoi la peruchier pentru igienizare profundă. Metoda standard de curățare implica fierberea perucilor în apă clocotită sau coacerea lor în cuptoare speciale de pâine, procese termice menite să ucidă ouăle și insectele adulte ascunse în țesătură. Totuși, imediat ce nobilul își punea peruca proaspăt pudrată pe cap, ciclul reîncepea, deoarece igiena personală generală în acea epocă era precară, iar băile complete erau evenimente rare.

Disconfortul constant a dus la perfecționarea accesoriilor specializate, precum celebrele bastoane de scărpinat. Aceste obiecte aveau un mâner lung și un capăt curbat, adesea modelat sub forma unei mâini umane în miniatură sau a unei gheare de pasăre, pentru a ajunge în zonele dificile. Ele erau purtate atârnate la brâu sau ținute în buzunar, fiind considerate la fel de normale ca o batistă sau un ceas, gestul de a te scărpina sub perucă în public fiind acceptat social ca o necesitate inevitabilă.

În cazul doamnelor, situația era adesea și mai complicată, mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când coafurile au atins dimensiuni colosale pe înălțime. Aceste structuri, numite „pouf”, erau construite pe perne sau cadre de sârmă și nu erau date jos săptămâni întregi. Deoarece părul natural era împletit cu cel fals și cimentat cu pomadă, femeile nu se puteau spăla pe cap cu lunile, fiind nevoite să doarmă cu gâtul sprijinit pe suporturi speciale de lemn pentru a nu distruge opera arhitecturală de pe cap.

Din cauza amestecului de făină și untură folosit la coafare, aceste construcții capilare atrăgeau uneori rozătoarele pe timpul nopții. Există documente istorice care menționează necesitatea folosirii unor cuști speciale din plasă de sârmă fină, pe care doamnele le puneau peste cap atunci când dormeau, pentru a împiedica șoarecii să își facă cuib în interiorul perucilor voluminoase. Aceasta este originea reală a expresiei și a mitului despre șoarecii găsiți în păr, o consecință crudă a modei acelor timpuri.

Consumul imens de făină pentru pudrarea perucilor a creat tensiuni sociale în perioadele de foamete, când oamenii de rând nu aveau pâine suficientă. În Marea Britanie, acest lucru a dus la introducerea unei taxe pe pudra de păr în 1795, ceea ce a contribuit semnificativ la declinul rapid al acestei mode. Oamenii au început să renunțe la perucile albe pudrate nu doar din motive estetice, ci și financiare, preferând tunsorile scurte și naturale, mult mai ușor de întreținut și mai curate.

Sfârșitul definitiv al erei perucilor a fost adus de schimbările sociale majore de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au asociat acest accesoriu cu decadența vechii aristocrații. Totuși, moștenirea lor vizuală a supraviețuit în anumite domenii conservatoare, cum ar fi sistemul juridic britanic, unde avocații și judecătorii continuă să poarte peruci tradiționale din păr de cal. Astăzi, ele sunt simboluri ale autorității și anonimității juridice, dar sunt purtate pe un scalp curat, fără păduchi și fără grăsime râncedă.