$$$

 Somonul poate „mirosi” drumul spre casa lui cu o precizie uimitoare, până la nivelul de a recunoaște exact râul în care s-a născut, chiar după ani petrecuți în ocean; practic, își „memorează” mirosul apei din copilărie și, atunci când vine timpul să se reproducă, se întoarce exact acolo, ghidat de acest adevărat „GPS olfactiv”.

Acest proces remarcabil începe într-o etapă timpurie a vieții lor, numită stadiul de „smolt”. Înainte ca puietul să părăsească apa dulce pentru a migra spre ocean, creierul său trece printr-o perioadă critică de învățare, cunoscută sub numele de „imprinting” sau impregnare. În acest interval, peștele memorează amprenta chimică unică a râului natal, o combinație complexă de mirosuri provenite din sol, roci, vegetația locală și compoziția minerală a apei, creându-și o hartă senzorială pe care nu o va uita niciodată.

Călătoria lor în ocean poate dura între unul și cinci ani, timp în care somonii parcurg mii de kilometri pentru a se hrăni și a crește. În largul mării, unde nu există repere vizuale sau mirosuri de râu, ei folosesc un alt simț extraordinar: magnetorecepția. Studiile au arătat că somonii pot detecta câmpul magnetic al Pământului, folosindu-l ca pe o busolă internă pentru a naviga prin imensitatea oceanului înapoi spre zona generală a coastei de unde au plecat.

Odată ajunși în apropierea țărmului, sistemul de navigație se schimbă de la cel magnetic la cel olfactiv. Somonii încep să „scaneze” apa din estuare, căutând acea semnătură chimică specifică pe care au memorat-o în tinerețe. Capacitatea lor de a detecta mirosurile este atât de fină încât pot recunoaște o picătură de apă din râul lor natal diluată în milioane de litri de apă de mare, o sensibilitate care depășește cu mult cele mai performante instrumente de laborator umane.

Pe măsură ce intră în apa dulce și încep urcarea împotriva curentului, corpul lor suferă transformări fizice dramatice. Somonii încetează să se mai hrănească, sistemul lor digestiv se atrofiază, iar toată energia este direcționată către organele reproductive și locomoție. Culoarea lor argintie se schimbă în nuanțe vibrante de roșu sau verde, iar masculilor din anumite specii le crește o curbură pronunțată a maxilarului și dinți mari, semne ale maturității.

Drumul spre casă este presărat cu obstacole naturale formidable, precum cascadele înalte și curenții rapizi. Somonii sunt celebri pentru salturile lor spectaculoase, reușind să sară până la câțiva metri înălțime pentru a depăși barierele fizice. Efortul muscular este imens, iar peștii își consumă aproape toate rezervele de grăsime acumulate în ocean, demonstrând o voință biologică inflexibilă de a ajunge la destinație.

La fiecare bifurcație a râului, somonul își folosește nasul pentru a lua decizia corectă. El testează apa care vine din diferiți afluenți și alege calea care miroase a „acasă”. Experimentele au arătat că, dacă nările le sunt blocate, peștii devin confuzi și nu mai pot alege ruta corectă, rătăcind pe cursurile de apă greșite, ceea ce confirmă rolul crucial al olfacției în orientarea de finețe.

Activitatea umană poate, din păcate, să perturbe acest mecanism delicat. Poluarea râurilor cu pesticide, metale grele sau alte substanțe chimice poate masca mirosul natural al apei sau poate afecta receptorii olfactivi ai peștilor. De asemenea, barajele hidroelectrice reprezintă bariere fizice majore; deși multe sunt dotate cu scări de pești, alterarea debitului și a temperaturii apei poate schimba amprenta chimică a râului, dezorientând migrația.

Odată ajunși exact în locul unde s-au născut, femelele sapă cuiburi în pietriș, numite „redds”, unde depun mii de icre pe care masculii le fertilizează. Pentru majoritatea speciilor de somon de Pacific (precum Sockeye sau Chinook), acesta este actul final; epuizați de călătorie și de procesul de reproducere, adulții mor la scurt timp după depunerea icrelor, corpurile lor intrând în descompunere pe maluri sau în apă.

Moartea lor nu este însă o risipă, ci un dar ecologic vital. Cadavrele bogate în nutrienți aduși din ocean (azot și fosfor) hrănesc ecosistemul local: insecte, urși, vulturi și chiar copacii de pe malul râului. Astfel, pădurea primește îngrășământ marin, iar insectele care se dezvoltă pe baza acestei materii organice vor deveni prima sursă de hrană pentru noua generație de puiet care va ecloza din icre, închizând un cerc perfect al vieții.