$$$

 Nicolae Paulescu, un nume care în istoria medicinei românești și universale reprezintă deopotrivă o culme a geniului științific și un subiect de profundă controversă etică, a fost protagonistul uneia dintre cele mai mari nedreptăți din istoria Premiului Nobel.

În anul 1921, profesorul de fiziologie de la Facultatea de Medicină din București a publicat rezultatele cercetărilor sale de peste două decenii, anunțând descoperirea pancreinei, substanța pe care astăzi o numim insulină. Articolul său, apărut în luna august a acelui an în revista Archives Internationales de Physiologie din Belgia, demonstra cu o precizie chirurgicală modul în care extractul pancreatic putea reduce glicemia la animalele diabetice. Cu toate acestea, recunoașterea mondială nu a venit către el, ci către o echipă de cercetători canadieni care, deși au publicat rezultate similare abia în anul 1922, au fost onorați în anul 1923 cu cea mai înaltă distincție a lumii științifice.

Echipa formată din Frederick Banting și John Macleod a primit Premiul Nobel pentru Medicină la doar un an după publicarea studiilor lor, o viteză de premiere neobișnuită pentru acea epocă. Nedreptatea a fost sesizată de Paulescu imediat, acesta trimițând numeroase memorii către Comitetul Nobel de la Stockholm, prin care demonstra prioritatea sa cronologică incontestabilă. Deși cercetătorii canadieni au recunoscut ulterior că au citit lucrările profesorului român, aceștia au susținut că au fost influențați mai mult de o interpretare a rezultatelor lui care sugera că pancreina nu ar fi eficientă. În realitate, Paulescu izolase principiul activ antidiabetic înaintea oricui, însă contextul geopolitic și social al vremii, precum și faptul că România era o țară periferică în circuitul marilor puteri științifice, au cântărit greu în defavoarea sa.

Totuși, motivul pentru care numele lui Nicolae Paulescu a fost marginalizat timp de decenii nu a fost doar o simplă eroare de prioritate academică, ci și un rezultat al activității sale extra-științifice. Paulescu a fost un ideolog radical, ale cărui scrieri politice și sociale au fost marcate de un antisemitism virulent, contribuind la fundamentarea unor mișcări extremiste în România interbelică.

Acest aspect al vieții sale a creat un zid de tăcere în jurul realizărilor sale medicale, comunitatea internațională evitând să onoreze un personaj a cărui filozofie socială intra în contradicție flagrantă cu principiile umaniste ale medicinei. Chiar și în anul 2026, dezbaterea rămâne aprinsă: poate fi separată descoperirea care a salvat milioane de vieți de convingerile politice reprobabile ale creatorului ei?

Recunoașterea meritului său a venit abia după mai bine de cincizeci de ani, în anul 1969, când profesorul scoțian Ian Murray a condus o campanie internațională pentru restabilirea adevărului istoric. Acesta a afirmat răspicat că Paulescu a fost cel care a administrat primul extract pancreatic activ și că premiul din anul 1923 ar fi trebuit să includă și numele românului. În anul 1971, vicepreședintele Fundației Nobel a recunoscut oficial prioritatea lui Paulescu în izolarea insulinei, deși regulamentul nu permitea acordarea retroactivă a distincției. Astfel, Nicolae Paulescu rămâne în istorie ca inventatorul furat, o victimă a unei erori de judecată științifică, dar și un exemplu tragic al modului în care ura ideologică poate întuneca o moștenire care, în esență, a fost menită să vindece umanitatea.

Povestea pancreinei este o lecție despre fragilitatea recunoașterii umane și despre modul în care marile instituții pot eșua în fața presiunilor de moment. Deși insulina a salvat nenumărate vieți în ultimul secol, drumul către descoperirea ei a fost presărat cu rivalități și umbre care nu s-au risipit nici astăzi.

Paulescu a murit în anul 1931, fără să fi primit recunoașterea pe care o merita în mod legitim ca om de știință, lăsând în urmă o operă medicală monumentală, dar și o pată istorică imposibil de ignorat. Această dualitate a geniului său ne obligă să privim istoria științei nu ca pe un șir liniar de succese, ci ca pe un proces complex, unde adevărul este adesea filtrat prin lentilele subiective ale epocii sale, transformând o victorie a medicinei într-o dramă personală și națională.