$$$

 În inima Romei există un deal artificial înalt de 35 de metri, numit Monte Testaccio, care este, la propriu, o groapă de gunoi antică. Este format exclusiv din aproximativ 53 de milioane de amfore sparte (vasul antic pentru lichide). De ce doar amfore? Pentru că uleiul de măsline importat din Spania și Africa impregna lutul vaselor, făcându-le râncede și imposibil de reciclat. Romanii le spărgeau și le stivuiau cu o precizie inginerească uluitoare, presărând var nestins între straturi pentru a neutraliza mirosul uleiului descompus. Acest „munte” este o dovadă fizică a scării industriale a consumului în Imperiul Roman – o civilizație de consumatori, la fel ca noi.

Amplasarea acestui depozit masiv nu a fost aleasă la întâmplare, ci a fost dictată de logistica portului fluvial Emporium, situat pe malul stâng al Tibrului. Aici ajungeau navele de mare tonaj încărcate cu mărfuri din toate colțurile imperiului, iar volumul de produse era atât de mare încât gestionarea recipientelor goale a devenit o necesitate urbanistică urgentă. Autoritățile au decis ca zona din spatele depozitelor portuare să fie dedicată exclusiv eliminării controlate a acestor deșeuri ceramice, evitând astfel blocarea cheiurilor.

Analiza fragmentelor ceramice a dezvăluit că marea majoritate a amforelor, peste 80%, sunt de tipul Dressel 20. Acestea erau vase globulare, extrem de robuste, fabricate în provincia Baetica, actuala Andaluzie din sudul Spaniei. Provincia spaniolă era principalul furnizor de ulei de măsline pentru capitală, producând cantități colosale care erau transportate pe mare și apoi transferate pe barje mai mici pentru a urca pe Tibru până la Roma.

Spre deosebire de amforele pentru vin sau cereale, care puteau fi curățate și refolosite sau măcinate pentru a crea „cocciopesto” (un tip de beton roman impermeabil), cele pentru ulei puneau o problemă tehnică insurmontabilă. Uleiul intra adânc în porii ceramicii neglazurate și, odată expus la aer, oxida rapid, devenind rânced. Orice tentativă de a refolosi vasul ar fi compromis gustul și calitatea conținutului proaspăt, transformând reciclarea într-o opțiune neviabilă economic.

Modul de construcție al dealului demonstrează o organizare administrativă strictă, specifică birocrației romane. Nu era o simplă grămadă unde se arunca la întâmplare, ci o structură cu terase, rampe de acces și ziduri de sprijin realizate tot din amfore. Muncitorii, numiți „amphorarii”, spărgeau vasele în bucăți mari și le așezau metodic, cu partea concavă în jos, pentru a asigura stabilitatea structurii și a preveni alunecările de teren cauzate de ploi.

Utilizarea varului nestins între straturile de cioburi avea un rol sanitar crucial. Pe lângă neutralizarea mirosului neplăcut cauzat de descompunerea resturilor de ulei rânced rămase în pereții vaselor, soluția alcalină prevenea apariția insectelor și a rozătoarelor. Astfel, romanii au creat un sistem de gestionare a deșeurilor care minimiza riscurile pentru sănătatea publică într-un oraș extrem de aglomerat.

Valoarea arheologică inestimabilă a acestui sit constă în ștampilele și inscripțiile pictate pe toarte și gâturile vaselor, numite „tituli picti”. Acestea funcționau ca niște etichete moderne, oferind informații comerciale precise: greutatea vasului gol, greutatea uleiului, numele exportatorului, anul consular (data) și numele funcționarului vamal care a verificat marfa. Monte Testaccio este, în esență, o arhivă fiscală uriașă scrisă în ceramică.

Acest munte de cioburi este martorul tăcut al sistemului „Annona”, programul prin care statul roman oferea hrană gratuită sau subvenționată populației Romei. Se estimează că uleiul stocat în amforele de aici ar fi putut asigura jumătate din rația anuală de ulei pentru un milion de oameni timp de 250 de ani. Această statistică subliniază capacitatea logistică formidabilă a imperiului de a mobiliza resurse alimentare pe distanțe continentale.

După căderea Imperiului Roman, dealul a căpătat noi funcțiuni datorită proprietăților sale termice deosebite. Structura poroasă și ventilată a straturilor de ceramică permite o circulație a aerului care menține o temperatură constantă și scăzută în interior. În Evul Mediu și Renaștere, romanii au săpat pivnițe la baza dealului pentru a depozita vinul, transformând vechea groapă de gunoi într-un frigider natural eficient.

Astăzi, Monte Testaccio este integrat complet în viața urbană a Romei moderne, fiind un parc arheologic protejat, dar și o zonă de agrement. La baza sa, în vechile grote săpate în muntele de cioburi, funcționează restaurante și cluburi renumite. Turiștii și localnicii care petrec acolo stau, fără să știe, pe rămășițele a milioane de tranzacții comerciale antice, într-un loc care leagă direct istoria globalizării romane de prezent.