£££

 Cameliile nemuririi

Într-un sat dărăpănat din Normandia, în anul 1824, se năștea Alphonsine Plessis, într-o familie în care tatăl, alcoolic și violent, o trata nu ca pe o fiică, ci ca pe o povară, iar mama, epuizată de bătăi și lipsă de speranță, a fugit și a murit curând la Paris, lăsând-o pe copilă singură într-o lume care nu avea milă pentru cei slabi, astfel că, înainte să împlinească opt ani, Alphonsine învățase deja ce înseamnă frica, abandonul și lipsa de valoare impusă de alții.

La paisprezece ani, tatăl a dus-o la un bătrân pe nume Plantier și a lăsat-o acolo, un gest despre care unii au spus că a fost o vânzare, iar alții o abandonare pură, însă pentru Alphonsine nu a mai contat forma, ci adevărul crud că fusese predată, iar din acel moment a înțeles că, în lumea în care trăia, destinul fetelor sărace era decis fără să fie întrebat cineva ce își doresc ele.

La cincisprezece ani a fugit la Paris, fără bani, fără sprijin, fără un nume care să conteze, muncind în spălătorii, călcând haine pentru câțiva bănuți, dormind pe unde apuca, până într-o zi când, flămândă până la slăbiciune, privea o tarabă cu cartofi prăjiți, iar un director de teatru, impresionat de privirea ei, i-a cumpărat mâncare din milă, fără să știe că asistă la un moment de răscruce dintr-o viață care avea să devină legendă.

În mai puțin de doi ani, fata înfometată s-a reinventat complet, și-a ales numele Marie, a adăugat „Du” pentru a suna aristocratic, devenind Marie Duplessis, a învățat singură să citească, și-a șters accentul provincial și studia zilnic ziarele pentru a putea discuta politică, literatură și filosofie cu cei mai bogați și influenți bărbați ai Parisului.

La doar douăzeci de ani, Marie devenise cea mai celebră curtezană a orașului, nu doar prin frumusețe, ci prin inteligență, spirit și eleganță, iar salonul ei era frecventat de scriitori, artiști și aristocrați care veneau nu doar pentru compania ei, ci pentru conversațiile ei, în timp ce ea colecționa artă, aduna peste două sute de cărți și avea locuri rezervate la toate marile premiere ale teatrelor pariziene.

Franz Liszt s-a îndrăgostit de ea, Alexandre Dumas fiul a iubit-o cu pasiune timp de unsprezece luni, iar Marie a ales camelia ca simbol al ei, albă când era disponibilă și roșie când nu, o floare fără parfum, potrivită unei femei a cărei viață era construită pe aparență, pe a fi văzută și admirată, dar rareori cunoscută cu adevărat.

Dincolo de rochiile de mătase și bijuteriile scumpe, Marie nu a uitat niciodată copilăria ei frântă, ajutând alte femei prinse în sărăcie și donând orfanilor, iar la moartea ei nu doamnele din înalta societate au plâns cel mai tare, ci femeile pe care le ridicase, care au venit la înmormântare nu din obligație, ci din recunoștință sinceră.

Tuberculoza a răpus-o la 3 februarie 1847, la doar douăzeci și trei de ani, iar contele Édouard de Perrégaux, care o luase de soție în Anglia, i-a fost alături la final și i-a plătit înmormântarea, în timp ce, la scurt timp, bunurile ei au fost scoase la licitație pentru a-i acoperi datoriile, iar Parisul elegant s-a adunat nu să cumpere, ci să vadă urmele vieții unei femei devenite mit.

Alexandre Dumas, copleșit de vinovăție pentru că o evitase în timpul bolii, a scris în doar opt zile romanul „Dama cu camelii”, transformând-o în Marguerite Gautier, iar povestea a devenit piesă de teatru și, mai târziu, prin Verdi, opera „La Traviata”, una dintre cele mai iubite creații ale lumii, asigurându-i nemurirea artistică.

Puțini știu însă că Marie spusese cândva că a iubit sincer, dar că nimeni nu i-a întors iubirea, pentru că ea nu a fost o victimă pasivă, ci o supraviețuitoare care a refuzat să fie distrusă de o lume ce i-a oferit doar violență și abandon, o femeie care a forțat lumea să o vadă, să o plătească și să nu o uite, iar astăzi, sub numele ei real, Alphonsine Plessis, odihnește în cimitirul Montmartre, unde străini lasă camelii pe mormântul ei, fără să știe poate întreaga poveste, dar simțind că acolo se află mai mult decât un personaj de roman, se află o viață care a refuzat să fie ștearsă.

Morală:

Oricât de crud ar fi începutul unei vieți, demnitatea, inteligența și voința pot transforma durerea în putere și pot face ca un nume născut în sărăcie să dăinuie peste timp.

#MarieDuplessis #DamaCuCamelii #PovestiReale #FemeiPuternice #IstorieUitata #NemurirePrinCuraj #ViataCareInvata