£££

 Sfântul Sebastian, ostașul ascuns al lui Hristos și drumul lui spre cunună

Sfântul Sebastian se naște în cetatea Narvoniei și crește în Mediolan, unde învață carte și deprinde rânduiala lumii, iar firea lui, deopotrivă blândă și hotărâtă, îl face repede plăcut și prețuit în ochii împăraților Dioclețian și Maximian, care, văzându-l viteaz, cumpătat, drept în judecată și credincios în slujbe, îl ridică între cei mai apropiați ostași ai lor, poruncindu-i să fie mereu înaintea lor, ca un sprijin și ca o pavăză, deși, dincolo de această cinste lumească, el poartă în sine o altă ascultare, pentru că slujește lui Hristos cu osârdie, în taină, nu din frica muncilor, ci din dorința de a putea ajuta mai mult, știind că, dacă i-ar fi descoperită credința prea devreme, i s-ar lua puterea de a-i întări pe cei prigoniți, i s-ar închide ușile palatului și ar rămâne fără mijloacele prin care putea ușura, cât de puțin, chinurile celor aruncați în temnițe.

În vremea aceea, creștinii sunt vânați, legați, batjocoriți și siliți să se închine idolilor, iar Sebastian, ascuns sub hlamida stăpânirii pământești, se poartă ca un apărător nevăzut, pentru că pe unii îi sprijină prin cuvânt, pe alții prin mijlocire, pe cei mai slabi îi ridică din frică și îndoială, le vorbește despre răsplata care nu piere și despre viața veșnică, îi învață să privească dincolo de clipa durerii și să nu-și vândă sufletul pentru o ușurare trecătoare, iar în inima lui crește, încet, dorința de a pătimi și el, nu ca un om care caută moartea, ci ca unul care simte că dragostea nu poate rămâne veșnic ascunsă și că lumina nu suportă la nesfârșit să stea în întuneric.

Momentul hotărâtor vine când doi frați de bun neam, Marcu și Marchelin, sunt prinși mărturisind pe Hristos și ținuți multă vreme legați, iar Sebastian merge la ei des, îi mângâie și îi întărește, până când se dă osânda tăierii cu sabia, însă cu o portiță crudă, pentru că li se spune că, dacă în chiar ceasul morții vor jertfi idolilor, li se va da drumul la casele lor, la părinți, la soții și la copiii lor, iar familia lor, păgână și îngrozită, cere eparhului un răgaz de treizeci de zile, cu gândul că îi va îndupleca, și astfel temnița se umple de plâns, de bocet, de rugăminți care nu mai au măsură, tatăl și mama își smulg părul, își zgârie fața și le vorbesc despre bătrânețe, despre averi, despre mormânt, despre rușinea de a rămâne fără fii, femeile vin cu pruncii în brațe și îi imploră să nu le lase văduve, spunând că nu vor putea privi sabiei căzând și că, dacă ei mor, viața lor se rupe, iar pruncii rămân fără sprijin, iar în mijlocul acestui val de durere, frații, care până atunci stătuseră tari, încep să se clatine, pentru că mila, când vine de la ai tăi, poate să doară mai tare decât o rană.

Atunci Sebastian, văzându-i aproape de cădere, simte că a sosit vremea în care nu mai poate rămâne ascuns, face semn tuturor să tacă și rostește un cuvânt lung, aprins, care îi lovește pe oameni nu prin asprime, ci prin adevăr, spunându-le fraților că sunt aproape de biruință și că ar fi nebunie să-și lepede cununile pentru momirea lacrimilor, că viața aceasta, deși pare dulce, este scurtă, schimbătoare și plină de înșelare, că ea împinge oamenii spre lăcomie, desfrânare, ceartă, nedreptate și crimă, pentru că fiecare se agață de ea cu teamă și își apără plăcerea cu orice preț, iar apoi, când moartea vine, nu ia nimic cu ea, ci lasă omul gol, în timp ce viața veșnică este adevărata patrie, fără durere, fără întristare, fără sfârșit, o viață în care cei ce au răbdat aici se bucură acolo, și le spune părinților și soțiilor că, dacă îi întorc din drum, îi împing nu spre salvare, ci spre o despărțire mai cumplită, pentru că, de se leapădă acum, vor trăi puțin și apoi se vor despărți pentru totdeauna, nu în lumină, ci în întuneric, iar dacă rămân tari, vor merge înainte ca să le pregătească și lor lăcaș în cer, adică o speranță care nu se sfârșește.

În timpul acestui cuvânt, textul spune că se arată semne dumnezeiești, fața lui Sebastian strălucește, ca a unui înger, iar unii văd îngeri, iar această strălucire, împreună cu puterea cuvintelor, sparge un zid din inimile celor de față, și tocmai atunci Zoe, soția lui Nicostrat, care de șase ani era mută, se aruncă la picioarele lui și cere să-i fie dezlegată limba, iar Sebastian, făcând semnul Sfintei Cruci peste gura ei, se roagă ca Domnul să arate adevărul cuvintelor rostite, iar femeia începe să vorbească, slăvind pe Dumnezeu și spunând că a văzut înger și că lumina credinței i-a alungat întunericul, iar minunea îi cutremură pe cei prezenți și îi face să înțeleagă că nu sunt doar vorbe, ci o putere vie.

De aici începe o revărsare neașteptată, pentru că Nicostrat, care era om al temniței, se căiește, dezleagă pe cei legați, spune că ar fi fericit să fi fost el legat pentru mântuirea altora, iar Sebastian îl îndeamnă să adune pe cei închiși, să-i scoată din întuneric și să-i dea iarăși Ziditorului, iar apoi este chemat preotul Policarp, care îi învață, le cere pocăință și post, le scrie numele, iar noaptea, în taină, mulți se botează, între ei părinți, femei, slujitori și chiar cei din lanțuri, iar semnele nu se opresc, pentru că fiii bolnavi ai lui Claudie sunt vindecați, iar Tracvilin, tatăl fraților, bătrân chinuit de ani de boală la încheieturi, se ridică sănătos în chiar clipa mărturisirii, strigând că Hristos este Dumnezeu adevărat, iar credința aceasta, care începe ca o scânteie într-o temniță, ajunge să atingă și casele celor mari.

Eparhul Hromatie, care suferea de podagră, aude de vindecare și, la început, caută în taină un leac, dar i se spune că darul lui Dumnezeu nu se cumpără și nu se vinde, ci se primește prin credință, iar Hromatie, împreună cu fiul său Tivurtie, ajunge să fie învățat, să sfărâme idolii din casa sa, să împartă averi și să se apropie de botez, iar când vine ceasul lepădării de păcate, el promite nu doar cuvinte, ci fapte, împăcări, întoarceri îndoite, eliberări de robi, rânduieli drepte, arătând că adevărata credință schimbă nu doar gândul, ci și viața, iar numărul celor care se luminează crește, încât prigoana, care părea să stingă tot, ajunge, paradoxal, să aprindă și mai mult.

Apoi urmează o parte grea, în care se înmulțesc prinderile și muceniciile, Zoe este prinsă și moare în chinuri, trupul ei este aruncat în Tibru, Tracvilin este ucis cu pietre, Nicostrat și alții sunt înecați cu pietre legate de grumaji, Tivurtie este trădat de un mincinos și dus la judecată, unde, silit să aducă tămâie idolilor, alege mărturisirea, calcă pe cărbuni aprinși fără să se ardă, arătând că pentru Ziditor făptura slujește, iar la urmă este osândit și tăiat, Marcu și Marchelin sunt ținuți la butuc, cu picioarele pironite, cântă și se roagă, apoi sunt împunși cu sulițele, primind sfârșitul lor.

În acest vârtej, se află și de Sebastian, iar Dioclețian îl cheamă și îl înfruntă, reproșându-i că a fost ridicat între cei dintâi și totuși s-a făcut vrăjmaș idolilor, iar Sebastian răspunde limpede că s-a rugat pentru sănătatea împăratului și pentru pacea împărăției, dar nu poate numi dumnezei lemnul și piatra, iar împăratul, mâniindu-se, poruncește să fie dus afară din cetate, legat gol de stâlp și străpuns cu săgeți, iar ostașii îl umplu de săgeți și îl lasă crezând că a murit, însă Irina, venind noaptea să-i ia trupul, îl găsește viu, îl duce în casă și îl îngrijește până se tămăduiește, iar creștinii, temându-se, îl roagă să fugă, dar el alege ceea ce îl mistuie de mult, adică să stea în fața palatului și să mustre nedreptatea prigoanei, spunând că creștinii nu sunt dușmani ai cetății, ci se roagă pentru ea, iar când Dioclețian îl vede viu, uimirea se schimbă în cruzime și poruncește să fie dus la hipodrom și bătut cu bețe până la moarte, iar trupul, ca să nu fie cinstit, este aruncat într-o groapă cu noroi.

Însă nici această ascundere nu rămâne, pentru că Sebastian se arată în vedenie Luchiniei, îi arată locul trupului, iar ea, luând slugile sale, îl scoate noaptea și îl îngroapă în catacombe, lângă mormintele apostolești, astfel încât viața lui se încheie așa cum a fost, cu taină, cu curaj și cu credință, iar povestirea îl arată nu doar ca pe un mucenic străpuns de săgeți, ci ca pe un om care a ținut în el două lumi, lumea puterii și lumea lui Dumnezeu, folosindu-și rangul nu ca să se înalțe, ci ca să ridice pe alții, până în clipa în care dragostea nu a mai acceptat să stea ascunsă și a ieșit la lumină, acolo unde l-a așteptat, în cele din urmă, cununa.