£££

 Lecția tainică a făpturilor, așa cum o vedea Paisie Aghioritul 

Cuvintele lui Paisie Aghioritul despre animale nu sunt simple observații, ci ferestre deschise spre o lume în care creația încă ascultă de o rânduială pe care omul, grăbit și orgolios, a uitat-o, pentru că atunci când el vorbea despre furnici, despre șerpi sau despre animale sălbatice, nu vorbea ca un privitor din afară, ci ca unul care se simțea parte din aceeași respirație a lui Dumnezeu.

El privea furnicile și vedea în ele o pedagogie a răbdării și a iubirii adevărate, o lucrare fără strigăt și fără bici, unde cele bătrâne nu strivesc zelul celor tinere, nu le umilesc pentru neștiință, ci le lasă să ducă lucruri inutile, știind că râvna este mai importantă decât corectitudinea de început, iar mai târziu, cu blândețe, le ajută să înțeleagă ce este cu adevărat de folos, arătând astfel că adevărata educație nu se face prin asprime, ci prin exemplu și răbdare, o lecție pe care oamenii, de multe ori, o refuză, preferând să taie aripile în loc să le îndrume.

Pentru Paisie, animalele nu erau create doar ca să-l slujească pe om, ci ca să-l învețe, pentru că omul adevărat, spunea el, se folosește de toate, iar folosirea nu înseamnă exploatare, ci înțelegere, adică acea capacitate de a vedea în fiecare făptură o oglindă a unei virtuți pierdute sau uitate.

El vorbea despre dragostea care se simte, o dragoste care nu are nevoie de cuvinte, pentru că animalele, fie ele domestice sau sălbatice, recunosc imediat inima omului, știu să deosebească pe cel care le iubește de cel care vrea să le stăpânească sau să le rănească, iar această cunoaștere nu este instinct orb, ci o intuiție pusă de Dumnezeu în ele, ca un limbaj tainic al creației.

Chiar și despre șerpi, făpturi de care omul se teme și pe care le urăște fără să le înțeleagă, Gheron Paisie spunea cu uimire că simt dragostea și compasiunea, că atunci când omul se pune în locul lor, când le privește nu ca pe un pericol, ci ca pe o ființă creată, ele se apropie fără frică, ca și cum ar recunoaște pentru prima oară că există cineva care nu le alungă, nu le urăște, ci le vede.

Această milostivire, despre care vorbea și Avva Isaac, nu se oprește la oameni sau la animale drăgălașe, ci se revarsă asupra întregii creații, pentru că omul duhovnicesc își dă dragostea mai întâi lui Dumnezeu, apoi oamenilor, iar ceea ce prisosește se varsă firesc peste toate făpturile, devenind o căldură care vindecă, care liniștește și care reface legătura ruptă dintre om și lume.

Paisie mai spunea că, după cădere, omul a pierdut supranaturalul, dar a rămas cu rațiunea, în timp ce animalele au primit o intuiție precisă, aproape miraculoasă, care le ajută să se orienteze, să găsească apă, hrană și adăpost, ca și cum ar primi mesaje nevăzute, o dovadă că Dumnezeu nu a lăsat nicio făptură fără purtare de grijă.

În aceste cuvinte se ascunde o chemare tăcută adresată omului modern, aceea de a coborî din mândria lui, de a privi din nou lumea cu ochi curați și de a învăța de la cele mici, pentru că uneori furnicile, animalele și chiar făpturile de care ne temem știu mai bine decât noi ce înseamnă rânduiala, răbdarea și dragostea adevărată.

Morală:

Omul nu devine stăpân al creației prin putere, ci prin iubire, iar atunci când inima se milostivește, întreaga lume începe să-l recunoască drept frate.

#PaisieAghioritul

#iubirefaptura

#intelepciuneduhovniceasca

#animalesiom

#milostivire

#armoniecreatie