£££

 

Plăcuța e mică, ușor strâmbă, prinsă cu două șuruburi care au cedat demult lupta cu vremea. Str. Fănel Ciupitu, scrie pe metalul albastru, mâncat de rugină. În spate, un gard de lemn vopsit în roșu, cu scânduri rotunjite, tocite de soare și ploaie. Un colț de cartier liniștit, fără pretenții, fără explicații. Doar un nume expus privirii, la nivelul corpului, nu al privirii ceremoniale.

La prima lectură, numele provoacă un zâmbet scurt. Diminutivul are ceva domestic, aproape jucăuș. Fănel e un nume care circulă ușor pe buze, un nume spus în treacăt, strigat peste gard, rostit în familie. E un nume de trup viu, nu de statuie.

Apoi vine documentarea. Biblioteca. Arhiva. „Catalogul celor uciși în decembrie 1989, în marea majoritate după fuga dictatorului”, publicat în Memoria (nr. 4/2016), notează sec: «CIUPITU Fănel, născut în 1956, plutonier; decedat în 23-24 decembrie 1989, la Buzău, în Revoluție».

În acel rând tipărit, omul dispare aproape complet. Rămâne un corp consemnat administrativ. Un corp lovit de gloanțe, un trup căzut într-o Revoluție care a continuat să ucidă și după ce entuziasmul colectiv își consumase piscul. Un corp devenit martir prin forța împrejurărilor, nu prin voință personală. Carnea lui intră în istorie prin ciuruire, prin sânge, prin oprirea brutală a mișcării.

Strada din Roman consemnează doar numele, desprins de corpul care l-a purtat. Nicio placă explicativă, niciun rezumat de biografie. Numele s-a întrupat altfel: în cuvinte, în hărți, în baze de date, în cărți de identitate. E tipărit pe buletinele altor oameni, atașat unor trupuri care respiră, merg, se grăbesc, își poartă sacoșele și copiii pe aceeași stradă. Pașii lor refac zilnic, fără să știe, traseul unei memorii corporale.

Acolo unde a fost cândva un trup ciuruit de gloanțe, circulă acum alte trupuri, intacte, grăbite, uneori amuzate de sonoritatea numelui. Se zâmbește. Se fac glume. Diminutivul produce o reacție reflexă. Istoria, însă, rămâne atașată de carne, chiar și atunci când e redusă la litere.

Gardul roșu din imagine spune mai mult decât pare. Lemnul crăpat, vopseaua scorojită, metalul obosit refuză monumentalul. Memoria corpului nu are nevoie de marmură. Ea se fixează în materiale modeste, la înălțimea mâinii, acolo unde trece viața obișnuită.

Revoluția din 1989 a fost o succesiune de corpuri expuse, rănite, căzute. Unele au devenit simboluri. Altele au devenit străzi. În cazul lui Fănel Ciupitu, corpul a dispărut din câmpul vizibil, dar numele a rămas activ, funcțional, rostit zilnic de oameni care trăiesc mai departe.

O stradelă. Un nume hazliu. Un corp greu de uitat. O memorie care nu stă pe loc, ci trece mai departe, lipită de mersul unor corpuri vii, pe asfaltul unei istorii aflate încă în lucru.