£_£

 

A cui sunt trupurile noastre? – întrebarea pare simplă, dar, odată rostită, liberează în straturi o istorie lungă, încăpățânată, în care corpul trece dintr-o mână în alta, ca un obiect valoros pe care nimeni nu-l scapă din priviri. De la părinți la Biserică, de la cei bogați la Stat, fiecare epocă și-a adjudecat, măcar pentru o vreme, dreptul de proprietate asupra cărnii.

În familie, corpul copilului începe prin a fi o anexă. Părinții îl privesc ca pe o extensie a propriului trup, iar expresia „Eu te-am făcut, eu te omor!” – rostită cu o lejeritate înfiorătoare în multe case – nu e o glumă, ci hăuitul unei tradiții în care copilul se afla, efectiv, în posesia celui care îl aducea pe lume. Roma antică numea asta patria potestas; lumea noastră îi spune educație. În ambele cazuri, corpul mic nu se aparține pe sine.

Apoi vine Biserica, care introduce o altă formă de proprietate: transcendentală. Trupul devine templu, loc al unei prezențe care te depășește. Nu îl ai, îl primești. Nu îl stăpânești, îl administrezi. Teologia a rafinat această formulă timp de secole, transformând corpul într-un bun aflat sub contract spiritual – cu clauze stricte, deseori inegociabile.

Istoria economică are, la rândul ei, răspunsul pregătit: trupul celui nepricopsit și calic servește trupul celui bogat. De la sclavie la iobăgie, de la domesticire la munca industrială, corpul devine para, unealtă, resursă. Pentru multă vreme, un om avut putea decide nu doar cum trăiesc cei de sub el, ci și în ce fel le funcționează corpul: cât muncesc, cât dorm, ce mănâncă, câtă forță dau din ei. Biografia celor mulți începe în fibra corporală a celor puțini.

Abia Statul aduce în scenă o formă de proprietate cu pretenții universale. În logica sa, trupurile cetățenilor alcătuiesc marele organism politic. De aceea Statul reglementează, disciplinează, înregistrează, vaccinează, recrutează, închide. Justiția devine brațul său executiv, membrul prin care trupuri sunt mutate dintr-un spațiu în altul: din libertate în detenție, din societate în instituții, din biografie privată în statistică publică. În această ecologie de putere, corpul trece de la una dintre instituții la alta cu ușurătatea unui dosar.

Modernitatea târzie încearcă să întrepte acest traseu. În discursul civic, corpul redevine al individului: proprietate personală, inviolabilă, inalienabilă. Dar ideologia proprietății individuale e fragilă. Sub ea se află încă vocile arhaice – părinți care revendică, biserici care prescriu, economii care evaluează, state care organizează.

Trupurile noastre poartă urmele tuturor acestor regimuri. Fiecare a încercat, într-un fel, să spună: îți aparții, dar prin mine. Ceea ce ne rămâne astăzi nu e o posesie senină, ci o negociere continuă între ceea ce suntem și ceea ce suntem făcuți să fim. 

Adevărata enigmă nu privește începutul, ci pretenția. Nu originea ne tulbură, ci jinduirea. Cine revendică, astăzi, ceea ce numim „eu”? Cine pretinde dreptul de a ne purta trupul ca pe un bun propriu? Cui îi aparțin, de fapt, carnea și oasele cu care și prin care trăim?