$$$

 Women at War(femei in război) – Cum s-a rescris istoria militară americană prin curajul a sute de mii de femei în al Doilea Război Mondial

În dimineața de 7 decembrie 1941, când forțele japoneze au atacat Pearl Harbor, doar câteva mii de femei purtau uniforme militare americane, toate fiind parte din corpul de asistente ale Armatei sau al Marinei, singurele poziții permise atunci pentru femei, iar în acele ore de haos ele au fost primele care au lucrat prin sânge și fum pentru a salva viețile soldaților răniți, fără să știe că acest moment avea să deschidă o transformare fără precedent în istoria militară a Statelor Unite, o transformare care, până la finalul războiului, avea să aducă în uniformă aproape 350.000 de femei, schimbând pentru totdeauna percepția despre ce poate însemna serviciul militar.

Deși autoritățile americane refuzau să permită femeilor acces în roluri de luptă, temându-se de reacții publice negative, ele au fost chemate în aproape fiecare alt domeniu imaginabil, devenind piloți, tehnicieni radio, specialiști în fotografie aeriană, mecanici de avioane, reparatori de parașute, șoferi, instructori, tehnicieni de laborator, operatori de comunicații și analiști de informații, eliberând astfel bărbații pentru front și demonstrând că pot servi cu aceeași competență și curaj.

În 1942, Congresul a înființat WAAC—Women’s Army Auxiliary Corps—condus de Oveta Culp Hobby, iar interesul a fost atât de mare încât primele 35.000 de cereri au copleșit birourile de recrutare, iar în lunile următoare centrele de instruire s-au extins, evoluând până în 1943 în WAC—Women’s Army Corps—care avea să includă peste 150.000 de femei până la finalul conflictului, în timp ce Marina, deși reticentă la început, a fost obligată de realitate să creeze WAVES, o forță de peste 100.000 de femei care efectuau munca tehnică și administrativă necesară menținerii operațiunilor navale.

În paralel, Corpul de Marină și Garda de Coastă și-au format propriile unități—Women’s Reserve și SPARS—în care alte zeci de mii de femei au servit, însă poate cea mai spectaculoasă prezență a fost cea a piloților WASP, femeile care au transportat peste 12.000 de avioane militare prin Statele Unite, au testat bombardiere și avioane de vânătoare, au remorcat ținte pentru antrenamentul artileriștilor și au demonstrat un curaj care i-a făcut pe mulți piloți bărbați să recunoască faptul că ele zburau aparate pe care unii nu îndrăzneau să le atingă, iar deși erau civili și nu primeau beneficii militare, sacrificiul lor, inclusiv moartea a treizeci și opt dintre ele, a fost recunoscut abia în 1977.

Asistentele medicale au avut un rol crucial, tratând răniți sub bombardamente, fiind luate prizoniere, operând în condiții imposibile și primind peste 1.600 de decorații, în timp ce 432 dintre femeile aflate în serviciu au murit, iar 88 au fost capturate, acest sacrificiu fiind adesea ignorat după război, când multe dintre ele s-au întors acasă doar pentru a fi împinse înapoi în rolurile tradiționale.

Discriminarea a afectat profund femeile afro-americane și asiatice, căci peste 6.500 de femei de culoare și circa 200 de femei asiatice au servit într-un sistem care le segrega, le limita oportunitățile și le ținea departe de front, însă unități precum 6888th Central Postal Directory Battalion, condus de Major Charity Adams, au demonstrat o eficiență excepțională, procesând 65.000 de scrisori pe tură și restabilind legătura morală dintre soldați și familiile lor.

În lumea secretelor, peste 4.500 de femei au lucrat pentru OSS, precursorul CIA, ca analiste, codificatoare și agenți de teren, contribuind direct la operațiuni clandestine care aveau să grăbească sfârșitul războiului, în timp ce pe frontul intern aproape o jumătate de milion lucrau în fabrici de avioane, construiau nave, tancuri și muniție, transformând „Rosie the Riveter” într-un simbol al unei națiuni care descoperea, de nevoie, că femeile pot face munca grea, repetitivă și vitală a industriei de război cu o eficiență remarcabilă.

Generalul Dwight D. Eisenhower avea să recunoască direct că invazia din Normandia, operațiunea care a schimbat cursul războiului în Europa, ar fi fost imposibilă fără contribuția femeilor de pe întreg continentul american, căci ele au susținut, hrănit, construit și operat o mașinărie militară de proporții colosale.

După 1945, multe dintre aceste femei au fost trimise acasă, ignorate sau împinse spre un soi de „uitare oficială”, iar în pofida sacrificiilor lor, abia în 1948 Congresul a adoptat legea care le permitea să fie membre permanente ale armatei, deși cu restricții severe privind gradele, numărul lor și rolurile admise, însă moștenirea lor avea deja săpată o brazdă adâncă în conștiința militară americană, pentru că ele demonstraseră că curajul nu are gen, competența nu are limită, iar patriotismul nu este o chestiune de sex, ci de hotărâre și sacrificiu.

Femeile care au servit în al Doilea Război Mondial nu au primit la timp recunoașterea pe care o meritau, însă contribuția lor a deschis drumul generațiilor următoare și a schimbat modul în care lumea privește rolul femeilor în conflict, în pace și în construcția societăților moderne, pentru că prin ceea ce au făcut, ele au demonstrat nu doar că pot îndeplini sarcini rezervate cândva doar bărbaților, ci că pot redefini însăși structura unei armate și valorile unei națiuni.

Morala

Când istoria cere sacrificiu, curajul nu aparține unei singure categorii de oameni, iar femeile care au servit în al Doilea Război Mondial au arătat că puterea, priceperea și dedicarea nu sunt dictate de prejudecăți, ci de voința de a susține viața acolo unde moartea își cere tributul, iar moștenirea lor dovedește că o societate devine mai puternică atunci când recunoaște valoarea fiecărui om.

#WomenAtWar #WWIIHeroines #WAC #WAVES #WASP #RosieTheRiveter #CourageBeyondGender