£££

 Doctorul pe care lumea l-a numit nebun, până când i-a dovedit dreptatea

În zilele noastre, spălatul pe mâini înainte de masă sau înainte de a atinge un nou-născut pare un gest firesc, aproape reflex, un act banal de igienă pe care îl învățăm din copilărie, însă cu aproximativ o sută șaptezeci și cinci de ani în urmă, dacă ai fi îndrăznit să îi spui unui medic „domnule doctor, vă rog să vă spălați pe mâini”, acesta s-ar fi simțit insultat profund, ofensat în onoarea și statutul său, pentru că povestea acestui gest simplu începe într-o epocă în care orgoliul medical era mai puternic decât dovezile, iar adevărul putea costa o viață.

Totul se petrece în anii 1840, la Spitalul General din Viena, unde a da naștere unui copil nu însemna speranță, ci o ruletă rusească, pentru că în secția medicilor aproape optsprezece femei dintr-o sută mureau de așa-numita „febră lăuzială”, în timp ce în secția moașelor, aflată în aceeași clădire, rata mortalității era sub două procente, o diferență atât de terifiantă încât femeile însărcinate îngenuncheau și implorau să nu fie trimise „la doctori”, ci la moașe, convinse că acolo aveau șanse reale să supraviețuiască.

Ignaz Semmelweis, un tânăr medic de origine maghiară, a fost cel care a refuzat să accepte această discrepanță ca pe o fatalitate, observând cu atenție rutina zilnică a spitalului și realizând ceva ce nimeni nu voia să vadă: studenții și medicii făceau dimineața autopsii, manipulau cadavre, iar apoi intrau direct în salonul de nașteri, examinând femeile cu mâinile nespălate, încărcate de sânge și resturi invizibile, iar deși nimeni nu știa încă despre bacterii sau microbi, Semmelweis a avut curajul să spună adevărul crud, anume că medicii înșiși duceau moartea de la cei morți la cei vii.

El a impus o regulă simplă și revoluționară pentru vremea aceea: spălarea mâinilor cu soluție de var cloros înainte de a intra în salon, iar rezultatele au fost uluitoare, pentru că într-o singură lună rata mortalității a scăzut de la aproape 18% la sub 1%, mii de femei fiind salvate printr-un gest pe care astăzi îl considerăm elementar.

Însă în loc de recunoștință, Semmelweis a primit dispreț, batjocură și excludere, pentru că medicii seniori s-au simțit umiliți, refuzând ideea că mâinile lor, ale unor „domni respectabili”, ar putea fi cauza morții pacientelor, iar orgoliul lor, dublat de lipsa unei teorii științifice care să explice existența microbilor, a fost suficient pentru a-l transforma pe salvator într-un paria.

Regula a fost anulată, Semmelweis a fost îndepărtat, iar femeile au început din nou să moară, în timp ce el, disperat de adevărul pe care îl vedea și de viețile pierdute inutil, a început să strige în gura mare că medicii sunt responsabili de crimele lor, comportament care l-a făcut să fie considerat instabil mintal de către societatea vremii.

În 1865, soția și prietenii săi l-au păcălit spunându-i că îl duc într-un loc unde va primi ajutor, dar l-au internat într-un azil, iar când a încercat să fugă a fost bătut de gardieni, rănile infectându-se, iar ironia tragică a sorții a făcut ca omul care a luptat toată viața împotriva septicemiei să moară, la doar 47 de ani, tocmai din cauza unei infecții.

Abia după moartea sa, când Louis Pasteur a demonstrat teoria microbilor, lumea a înțeles că „nebunul” avusese dreptate, iar astăzi numele lui Ignaz Semmelweis este onorat în spitale din întreaga lume, fiind numit pe bună dreptate „Salvatorul mamelor”.

Uneori, cei care schimbă lumea nu sunt aplaudați, ci zdrobiți, iar adevărul nu este întotdeauna primit cu recunoștință, ci cu ură.

Morală:

Progresul nu este făcut de cei care se conformează, ci de cei care au curajul să spună adevărul chiar și atunci când acesta rănește orgolii, pentru că unele vieți sunt salvate doar atunci când cineva îndrăznește să fie ascultat prea târziu.

#IgnazSemmelweis #IstorieMedicala #Curaj #Adevar #Stiinta #EroiUitati