££3

 Cocoșul de munte este aproape imposibil de observat deoarece trăiește în zone extrem de izolate și devine complet surd timp de câteva secunde doar în punctul culminant al ritualului său de împerechere. 

Acest fenomen fiziologic neobișnuit a dat naștere multor legende vânătorești, dar explicația științifică este legată de anatomia sa. În timpul cântecului, pasărea își dă capul pe spate și deschide larg ciocul, moment în care un pliu de piele din interiorul urechii acoperă complet canalul auditiv, blocând orice sunet exterior.

Habitatul său preferat este reprezentat de pădurile bătrâne de conifere, neatinse de om, situate la altitudini de peste 1000-1200 de metri. Această specie este considerată un „relict glaciar”, o rămășiță a faunei din era glaciară care s-a retras spre vârfurile munților pe măsură ce clima s-a încălzit. Preferă zonele cu multă liniște, cu arbori înalți pentru dormit și cu tufe de afine sau merișoare pentru hrană, fiind extrem de sensibil la orice perturbare a mediului său.

Diferența de aspect dintre mascul și femelă, cunoscută sub numele de dimorfism sexual, este una dintre cele mai pronunțate din lumea păsărilor. Masculul este impunător, având o greutate ce poate ajunge la 4-5 kilograme, cu un penaj negru lucios cu reflexe metalice verzi și albastre pe piept. Coada sa este mare și rotunjită, iar deasupra ochilor are două sprâncene roșii, cărnoase, care devin foarte vizibile în perioada de curtare.

Femela, numită găină de munte, este mult mai mică, cântărind aproape jumătate din greutatea masculului, și are un penaj modest, pestriț, în nuanțe de maro și ruginiu. Această colorație nu este întâmplătoare, ci servește drept camuflaj perfect atunci când clocește ouăle pe sol. Datorită penajului său, ea se contopește vizual cu frunzele uscate și vegetația de la baza copacilor, devenind invizibilă pentru prădătorii tereștri.

Regimul alimentar al cocoșului de munte variază drastic în funcție de anotimp. Vara și toamna se hrănește cu fructe de pădure, insecte, larve și muguri proaspeți. Iarna însă, când resursele sunt limitate, dieta sa devine extrem de restrictivă, consumând aproape exclusiv ace de brad, molid sau pin. Această hrană fibroasă și săracă în nutrienți necesită un sistem digestiv special adaptat pentru a extrage energia necesară supraviețuirii în frig.

Pentru a putea digera acele dure de conifere, cocoșul de munte înghite pietricele mici, numite gastroliți. Aceste pietre ajung în stomacul său musculos (pipotă), unde funcționează ca niște pietre de moară, măcinând materialul vegetal dur până devine o pastă digerabilă. Fără aceste pietricele, pasărea nu ar putea procesa hrana lemnoasă și ar muri de foame în timpul iernii, indiferent cât de mult ar mânca.

Momentul de glorie al speciei este ritualul nupțial, numit „rotit”, care are loc primăvara devreme, uneori când zăpada încă nu s-a topit complet. Masculii se adună în locuri tradiționale, numite „bătăi”, unde își etalează penajul și își desfac coada în formă de evantai pentru a impresiona femelele. Ei execută salturi și mișcări specifice, totul acompaniat de un cântec complex, compus din trei părți distincte, menite să le demonstreze vitalitatea și statutul dominant.

Cântecul său începe cu „tocănitul”, un sunet rar care se accelerează treptat, asemănător unor bețe lovite ritmic. Urmează „uscatul” sau „pocnetul”, un sunet similar cu cel al dopului scos de la o sticlă de șampanie. Ultima fază este „rodbositul” sau „frecatul”, care sună ca o coasă ascuțită pe o piatră; exact în această ultimă fază, care durează doar câteva secunde, pasărea surzește temporar din cauzele anatomice menționate anterior.

Deși este o pasăre sperioasă în restul anului, în timpul sezonului de împerechere, nivelul extrem de ridicat de testosteron poate face masculii neînfricați. Au fost documentate cazuri în care cocoșii de munte au manifestat un comportament teritorial exagerat, apropiindu-se amenințător de oameni sau chiar de vehicule care le încălcau zona de rotit. Această „nebunie” temporară este strict hormonală și dispare odată cu încheierea sezonului de reproducere.

În prezent, populațiile de cocoș de munte sunt în declin în multe părți ale Europei din cauza fragmentării habitatelor forestiere și a turismului necontrolat. Specia este protejată prin lege în majoritatea țărilor, inclusiv în România, fiind considerată un bioindicator al sănătății pădurilor virgine. Prezența cocoșului de munte într-o pădure certifică faptul că ecosistemul este intact, sălbatic și nealterat de intervenția umană modernă.