$$_

 Maria Popescu, 62 de ani, semnează ultimele acte la notariat. Mâinile îi tremură ușor când pune pixul jos. Apartamentul din centrul Clujului - patru camere, 150 de metri pătrați, valoare de piață 180.000 de euro - tocmai a devenit proprietatea fiului ei, Andrei.

"Mamă, ești sigură?" întreabă notarul, privind-o cu îngrijorare. A văzut prea multe cazuri similare.

"Da. Andrei e unicul meu copil. Mai bine acum decât după..."

Andrei zâmbește larg, o îmbrățișează. "Mamă, îți mulțumesc. Ai încredere în mine, da? O să ai grijă la mine pentru totdeauna."

Maria a rămas văduvă de zece ani. Soțul ei, inginer, a lăsat-o cu acest apartament și o pensie decentă de 3.200 lei. A trăit modest, a economisit, a investit în întreținerea apartamentului. Toate pentru Andrei.

Acum doi ani, Andrei s-a căsătorit cu Raluca. O fată drăguță, avocată, ambiție mare. "Mamă, vino să locuiești cu noi," a insistat Andrei. "Am trei camere în Florești, e spațiu destul. De ce să stai singură?"

"Dar apartamentul meu..."

"Donează-mi-l mie. Oricum eu o să îl moștenesc. Așa e mai simplu, fără taxe, fără complicații. Și tu vii la noi, suntem familie."

Maria a acceptat. Ce altceva putea face? Era singurul ei copil.

Primele săptămâni sunt idilice. Maria gătește, are grijă de casă, se simte utilă. Raluca pare încântată: "Doamna Maria, ce mâncare minunată! E ca la restaurant!"

Luna a doua aduce primele semne. Raluca comentează: "Doamna Maria, puteți să nu mai folosiți baia de dimineață între 7 și 8? E ora mea de pregătit."

"Desigur, dragă."

"Și atunci când călcați, puteți s-o faceți în camera dumneavoastră? Fierul face zgomot în living."

Maria se adaptează. Se trezește la 6 dimineața ca să termine în baie înainte. Calcă în camera ei cu ușa închisă. Mănâncă repede și se retrage.

În luna a treia, Raluca devine directă. "Andrei, mama ta face ordine în sertarele mele. Am găsit-o ieri căutând prin bucătărie."

"Nu căutam, dragă," explică Maria. "Voiam doar să pun lucrurile la loc după ce am gătit..."

"Dar astea sunt sertarele mele! În casa mea!"

Andrei intervine moale: "Mamă, poate e mai bine să nu te bagi în lucrurile Ralucăi."

"Bine, iubire. Scuze."

Luna a patra explodează când Maria uită să închidă geamul și ploaia intră în living, udând canapeaua nouă.

"DOAMNA MARIA! CANAPEAUA COSTĂ 8.000 DE LEI! CUM PUTEȚI FI ATÂT DE NEGLIJENTĂ?"

"Raluca, îmi pare foarte rău! Voi plăti pentru curățare..."

"Cu ce veți plăti? Cu pensia dumneavoastră? Lăsați, că ne-ați costat deja destul!"

Andrei e prezent dar tace. Maria se simte mică, umilită, de prisos.

Seara, Andrei vine în camera ei. "Mamă, trebuie să vorbim."

Inima Mariei se strânge. Cunoaște tonul ăsta.

"Raluca și cu mine ne-am gândit... poate ar fi mai bine să îți cauți un apartament. Mic, pentru tine. Te ajutăm cu chiria..."

"Andrei, eu ți-am dat apartamentul de 180.000 euro ca să pot locui cu tine."

"Știu, mamă. Dar nu merge. Raluca se simte inconfortabil. Zice că nu are intimitate în propria casă."

"Au trecut patru luni."

"Mamă, nu înțelegi. Raluca vrea copii. Cum să facem copii când tu stai cu noi?"

"Camera mea e în capătul celălalt al casei!"

"Mamă, te rog. Nu face scandal. Căutăm ceva pentru tine, te ajutăm la început..."

"Andrei, eu nu mai am casă. Am dat-o ție. Ți-am dat tot ce aveam."

"Nimeni nu te-a forțat, mamă!"

Maria nu poate vorbi. Pleacă în camera ei și plânge încet, cu fața în pernă ca să nu audă nimeni.

A doua zi sună la notariat. "Pot să retrag donația?"

"Nu, doamnă. E definitivă. Singurul mod e dacă fiul dumneavoastră acceptă să vă facă contra-donație."

Maria îl roagă pe Andrei. El râde: "Mamă, apartamentul e al meu acum. Raluca și cu mine planificăm să îl vindem și să luăm credit pentru o casă. Ai idee cât valorează apartamentul ăla?"

"Andrei, e casa mea! Casa în care te-ai născut! Casa în care a murit tatăl tău!"

"Era casa ta. Acum e a mea. Legal."

Maria sună o prietenă veche din Cluj, Elena. "Pot să stau la tine câteva zile?"

"Desigur! Dar ce s-a întâmplat?"

Când Maria povestește, Elena e înmărmurită. "Maria, nu pot să cred! Andrei chiar te dă afară?"

Maria face bagajele. Andrei întreabă: "Unde pleci?"

"La Elena. Nu vreau să fiu povară."

"Mamă, nu dramatiza! Doar îți sugerez să fii independentă!"

"Andrei, am 62 de ani, pensie de 3.200 lei și nicio casă. Pentru că ți-am dat-o ție. Cum să fiu independentă?"

La Elena, într-un apartament cu două camere, Maria găsește refugiu. Elena îi oferă camera de oaspeți: "Stai cât vrei. Nu ești singură."

Cinci luni mai târziu, Maria află că apartamentul a fost vândut. 180.000 euro. Andrei și Raluca și-au luat casă cu grădină în Grigorescu.

Andrei sună: "Mamă, am vândut apartamentul. Ți-am trimis 10.000 euro în cont. Să ai cu ce trăi."

"Zece mii. Din 180.000."

"Mamă, nu fi nerecunoscătoare! Legal puteam să nu îți dau nimic!"

"Ai dreptate, Andrei. Legal nu datorezi nimic. Dar când mi-ai promis 'o să am grijă de tine pentru totdeauna', asta era legal sau moral?"

Tăcere.

"Andrei, eu ți-am dat totul. Casa, banii, încrederea mea. Tu mi-ai dat patru luni și 10.000 euro."

"Mamă, tu ai ales să îmi donezi apartamentul!"

"Am ales să am încredere în tine. Asta e diferit."

Închide.

Acum, un an mai târziu, Maria locuiește cu Elena. Împart cheltuielile, se ajută reciproc, au construit o prietenie adevărată din suferință comună.

Andrei nu a mai sunat. Pe rețelele sociale postează din casa nouă, din vacanțe exotice, din restaurante scumpe. Viața merge înainte.

Maria a învățat că poți să le dai copiilor tot ce ai - și ei pot să te trateze ca pe o străină inconvenientă. Că "pentru totdeauna" înseamnă "până devine incomod". Că sângele tău nu garantează loialitate.

Cel mai dureros nu e pierderea casei. E pierderea iluzie că dragostea ta necondiționată va fi reciprocată. Că sacrificiul tău va fi respectat. Că "mamă" înseamnă ceva mai mult decât "persoană de la care moștenești".

Dar lecția e clară: uneori, cei pe care îi iubești cel mai mult te pot răni cel mai profund. Și cel mai mare regret nu e ce ai dat - e cui ai avut încredere să primească.