$__

 Grigore Stancu, 78 de ani, stă pe marginea patului și privește fotografia de pe noptieră. E fotografie veche, din 1995 - el și soția lui Elena, cu cei trei copii: Răducu, 12 ani pe atunci; Anca, 10 ani; și Ciprian, 8 ani. Toți zâmbind, îmbrățișați, la mare în Vama Veche. Ultima vacanță când au fost cu toții împreună.

Elena a murit acum un an. Cancer. A suferit șase luni. În acele șase luni, copiii au venit... uneori.

Răducu, acum 42 de ani, manager în Cluj - a venit de trei ori. Fiecare vizită câte o zi. "Mamă, trebuie să mă întorc. Serviciul..."

Anca, 40 de ani, medic în București - a venit de patru ori. Fiecare vizită câteva ore. "Mamă, am tură. Nu pot sta mai mult..."

Ciprian, 38 de ani, IT în Germania - a venit o dată. O săptămână înainte să moară Elena. "Mamă, îmi pare rău. Nu am putut veni mai devreme. Proiectele..."

Grigore a fost acolo. În fiecare zi. În fiecare noapte. Când Elena plângea de durere - el o ținea de mână. Când nu mai putea mânca - el încerca să o hrănească cu linguriță. Când vomita de la chimioterapie - el o ajuta, o curăța, o îmbrăca.

În ultimele ei zile, Elena era inconștientă cea mai mare parte a timpului. Dar când deschidea ochii, îl căuta pe Grigore. Și el era acolo. Mereu.

"Grigore," șoptea ea. "Copiii?"

"Vin, dragă. Vin curând."

Dar nu au venit curând. Au venit la înmormântare.

Acum, un an mai târziu, Grigore stă singur în apartamentul din Ploiești. Același apartament unde au crescut copiii. Aceleași camere unde Elena a gătit, a curățat, a cântat.

Dar Elena nu mai e. Și copiii... copiii sună.

Răducu - o dată pe lună. "Tată, ce faci?" "Bine." "Perfect! Te sun luna viitoare!"

Anca - de două ori pe lună. "Tată, ești ok?" "Da." "Super! Sănătate!"

Ciprian - o dată la două luni. "Tată, cum e vremea în România?" "Bine, Ciprian." "Grozav! Îți trimit bani pentru cheltuieli! Pa!"

Dar nu vin. În un an de când a murit Elena, Răducu a venit o dată - Paște, două ore. Anca a venit de două ori - Crăciun și ziua lui Grigore, câte trei ore. Ciprian nu a venit deloc - "Tată, e departe din Germania. Înțelegi."

În fiecare seară, Grigore stă pe marginea patului și privește fotografia de pe noptieră. Familia lui. Când erau împreună. Când erau fericiți.

Și în fiecare seară, își amintește ultima conversație cu Elena. În ultimele ei ore conștiente, când știa că pleacă.

"Grigore," șoptise Elena, abia auzită. "Copiii noștri..."

"Da, dragă?"

"Sunt buni? Au reușit în viață?"

"Da. Au reușit. Răducu e manager. Anca e doctor. Ciprian lucrează în Germania."

Elena a zâmbit slab. "Și sunt oameni buni? Cu inimă?"

Grigore nu a știut ce să răspundă. A tăcut.

Elena l-a privit. Chiar și pe patul de moarte, l-a citit. "Nu sunt, nu-i așa?"

"Elena..."

"Grigore, spune-mi adevărul. Nu am mult timp. Vreau să știu - copiii noștri sunt oameni buni?"

Grigore a plâns. "Au cariere. Au bani. Au case. Au... dar Elena, ei nu sunt aici. Tu mori și ei nu sunt aici. Am sunat de atâtea ori. Le-am spus cât de rău e. Și ei au venit... dar așa puțin. Așa repede au plecat."

Elena a plâns. Lacrimi lente pe față. "Atunci am greșit ceva. Când i-am crescut. Ceva am greșit."

"Nu tu, dragă. Nu tu ai greșit."

"Grigore, promiți-mi ceva."

"Orice."

"Când mor... pune fotografia noastră de familie pe noptieră. Aia de la mare. Când eram fericiți. Și privește-o. În fiecare seară. Și întreabă-te - familia din fotografie mai există? Sau e doar amintire?"

A murit a doua zi. Grigore a pus fotografia pe noptieră. Și de atunci, în fiecare seară, o privește.

Azi, un an exact de la moartea Elenei, Grigore primește telefoane.

Răducu: "Tată, e un an de când a murit mama. Cum ești?"

"Singur, Răducu. Foarte singur."

"Tată, știu că e greu. Dar viața merge înainte! Trebuie să fii puternic!"

"Răducu, vii la mormânt azi? E un an."

"Tată, Cluj e departe... am serviciu... poate luna viitoare..."

"Bine, Răducu."

Anca: "Tată, mă gândesc la mama azi. E un an..."

"Anca, vii să punem flori la mormânt împreună?"

"Tată, am tură la spital... nu pot lipsi... dar trimit bani pentru flori!"

"Nu vreau bani, Anca. Vreau ca tu să fii aici."

"Îmi pare rău, tată. Data viitoare!"

Ciprian: "Tată, un an fără mama... greu, nu?"

"Foarte greu, Ciprian. Vii acasă? Măcar azi?"

"Tată, e imposibil. Germania e departe. Costă bilet. Am proiecte..."

"Bine, Ciprian."

Grigore merge singur la cimitir. Cumpără flori - trandafiri roșii, preferatele Elenei. Merge la mormânt. Se așază pe bancă lângă mormânt.

"Elena, dragă," vorbește cu voce tare, "e un an. Un an de când ai plecat. Copiii? Au sunat. Răducu din Cluj - nu poate veni, serviciu. Anca din București - nu poate veni, tură. Ciprian din Germania - nu poate veni, departe. Deci sunt singur. Ca în ultimul an. Ca în ultimele șase luni când erai bolnavă. Singur."

O voce în spate. "Nea Grigore?"

Se întoarce. E un bărbat tânăr, pe la 30 de ani. Necunoscut.

"Da?"

"Sunt Andrei. Am fost pacient al doamnei doctor Anca. Ea mi-a salvat viața acum doi ani. Am văzut-o pe Facebook că azi e un an de când... și am venit să pun o floare. Pentru mama dumneavoastră care a crescut un doctor atât de bun."

Grigore privește pe bărbatul tânăr. Un străin. Care a venit să pună flori pentru Elena. În timp ce propria ei fiică nu a venit.

"Mulțumesc," spune Grigore. "E foarte amabil."

"Cu plăcere. Doamna doctor Anca e om extraordinar. M-a salvat când nimeni altcineva nu mai credea. Sunt sigur că mama ei a fost fel de om minunat."

Andrei pune florile, face o plecăciune, pleacă.

Grigore rămâne pe bancă. Un străin a venit. Fiica lui nu.

Seara, acasă, Grigore stă pe marginea patului. Privește fotografia de pe noptieră. Familia de la mare, 1995. Toți fericiți.

Ridică fotografia. O privește îndeaproape. Răducu, 12 ani, râzând. Anca, 10 ani, îmbrățișându-și mama. Ciprian, 8 ani, pe umerii tatălui.

"Elena," vorbește cu fotografia, "m-ai întrebat - familia din fotografie mai există? Răspunsul e nu. Familia aia a murit. Poate când ai murit tu. Poate mai devreme. Dar fotografiile din ea nu sunt familie. Sunt străini care împărtășesc nume."

Pune fotografia înapoi pe noptieră. Dar o întoarce cu fața în jos.

Nu mai vrea să o privească. Pentru că doare prea mult. Să vezi ce a fost. Să știi ce nu mai este.

Două luni mai târziu, Grigore se îmbolnăvește. Pneumonie severă. E internat la spital în Ploiești.

Sună pe Răducu: "Răducu, sunt la spital. Pneumonie. Doctorii spun că e serios."

"Tată, îmi pare rău! Te faci bine! Ești puternic!"

"Răducu, vii?"

"Tată, am prezentare importantă la firmă... dar sun în fiecare zi! Promit!"

Nu vine.

Sună pe Anca: "Anca, sunt internat. Pneumonie severă."

"Tată, la ce spital? Verific eu cu colegii! Îți găsesc cel mai bun doctor!"

"Anca, nu vreau doctor. Vreau pe tine."

"Tată, sunt la serviciu! Dar sun să verific tratamentul! Te iubesc!"

Nu vine.

Sună pe Ciprian: "Ciprian, sunt la spital. Doctorii zic că e grav."

"Tată, țin cont! Dar tu ești tare! Supraviețuiești! Îți trimit bani pentru tratament privat!"

"Nu vreau bani, Ciprian. Vreau pe copilul meu."

"Tată, Germania e departe... dar sunt cu tine în gând!"

Nu vine.

Grigore stă în patul de spital. Singur. Vecinul de salon - un bătrân pe nume Mihai - are vizită în fiecare zi. Fiica lui, fiul, nepoții.

"Domnule Grigore," întreabă Mihai, "familia dumneavoastră nu vine?"

"Nu. Sunt ocupați."

"Îmi pare rău."

"Nu e vina lor. Au vieți importante. Eu sunt doar tatăl bătrân la spital."

După o săptămână, Grigore se face bine. E externat. Merge acasă singur, cu taxiul.

Acasă, pe noptieră, fotografia e încă cu fața în jos. Grigore o ridică. O privește. Familia de la mare, 1995.

O ia. Merge la bucătărie. Deschide sertarul. Pune fotografia înăuntru, sub hârtii vechi. O ascunde.

Nu mai vrea să o vadă. Pentru că familia din fotografie nu mai există. Și privirea la ea e doar privire la ceva care nu mai e real.

Trei luni mai târziu, de ziua lui Grigore, copiii sună.

Toți trei spun: "La mulți ani, tată! Ce cadou vrei?"

Grigore răspunde aceluiași lucru: "Vreau fotografia de la mare, din 1995, să fie reală. Vreau familia din fotografie să existe. Dar nu există. Deci nu vreau nimic. Pentru că singurul lucru pe care îl vreau, voi nu mi-l puteți da."

Ce a învățat Grigore? Că familia din fotografie - fericită, unită, iubitoare - poate deveni străinătate în câțiva ani. Că poți crește trei copii cu dragoste necondiționată și când ai nevoie de ei, pot fi "prea ocupați". Că străini vin să pună flori la mormântul soției tale când propria ta fiică nu vine. Că poți sta în spital pneumonie severă și copiii tăi sunt în Cluj, București, Germania - "dar te iubim în gând."

Cel mai dureros? Că Elena, pe patul de moarte, a plâns nu pentru ea - ci pentru că a realizat că copiii pe care i-a crescut nu sunt oameni cu inimă. Că ultima ei rugăminte a fost: "Privește fotografia în fiecare seară și întreabă-te - familia asta mai există?" Și Grigore a privit. În fiecare seară. Timp de un an. Și răspunsul devine din ce în ce mai clar: Nu. Nu există.

Grigore nu regretă fotografia. Regretă că a trebuit să o întoarcă cu fața în jos. Apoi să o ascundă în sertar. Pentru că privirea la ea - la momentul când erau familie - doare prea mult când știi că acum sunt doar nume în agendă telefonică. Doar glasuri care sună o dată pe lună. Doar oameni care sunt "prea ocupați" să fie familie.

Fotografia rămâne în sertar. Sub hârtii vechi. Ascunsă. Nu pentru că nu e prețioasă. Ci pentru că e prea prețioasă. Pentru că arată ceva ce nu mai există. Și uneori, amintirea a ceea ce ai pierdut e mai dureroasă decât pierderea însăși.

Elena a murit întrebându-se: "Am greșit ceva când i-am crescut?" 

Grigore trăiește știind răspunsul: Nu tu ai greșit, dragă. Ei au ales. Au ales cariere în loc de Familie. Au ales "ocupat" în loc de prezent. Au ales telefoane în loc de vizite.

Și tu și cu mine - am ales să iubim necondiționat. Poate asta a fost greșeala. Că iubirea necondiționată primită devine iubire condiționată dată.

Fotografia din 1995 arată o familie. Fotografia din 2025 ar arăta un bătrân singur. De-aia Grigore nu mai face fotografii. Nu vrea dovezi vizuale ale a ceea ce știe în inimă:

Familia din fotografie a murit. Dar nimeni nu și-a dat seama. Doar el.