$$$

 Poate părea surprinzător, însă țara cu cel mai mare număr de buncăre raportat la suprafață și la populație este Albania. Ridicate în timpul celor patru decenii de guvernare comunistă a lui Enver Hoxha, aceste construcții din beton au constituit prima linie de apărare, menite să respingă o eventuală invazie a unor dușmani pe care liderul albanez îi identifica atât în Uniunea Sovietică, cât și în statele NATO.

Epoca de patruzeci de ani a regimului lui Enver Hoxha

Comunistul Enver Hoxha a ajuns la putere în Albania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Era deja un revoluționar cunoscut, conducând Partidul Muncii din Albania încă din vremea luptei eroice de partizani a poporului balcanic împotriva ocupanților italieni și germani. Odată instalat la conducere, a instaurat o dictatură severă și a devenit conducător autoritar al țării vreme de patruzeci de ani, până la moartea sa. Regimul său s-a remarcat drept cel mai dur și mai absurd dintre toate regimurile comuniste din Europa de Est.

De-a lungul guvernării sale, Hoxha a interzis religia, călătoriile în străinătate și proprietatea privată. Orice formă de rezistență sau încercare de a părăsi țara era pedepsită cu ani grei de închisoare, iar adesea cu execuția. Mii de scriitori, savanți, preoți musulmani și creștini, proprietari de pământ, conducători comunitari, țărani care s-au opus colectivizării, precum și funcționari de partid considerați neloiali au fost zdrobiți de mecanismul represiv al statului.

Totuși, trebuie menționat că în primele sale decenii de guvernare el a reușit să reconstruiască o țară devastată în 1944, să reducă influența clanurilor în societatea albaneză, să protejeze integritatea teritorială și independența statului, să construiască prima cale ferată din istoria Albaniei și să obțină progrese vizibile în domenii precum sănătatea, educația și drepturile femeilor.

După moartea lui Stalin, pe care Hoxha îl considera un model, acesta a ajuns să vadă drept dușmani atât Occidentul, cât și Uniunea Sovietică. El a declarat că Albania este înconjurată de potențiali invadatori dornici să înrobească poporul albanez. Astfel a luat naștere programul de „bunkerizare”, conceput ca parte a unei strategii de „război popular” inspirate din experiența rezistenței partizane.

După moartea lui Hoxha și prăbușirea regimului său, Albania a rămas o țară sărăcită, înfricoșată, dezorientată și presărată cu mii de buncăre de beton.

Buncărele de beton care au crescut în țară precum ciupercile după ploaie

La începutul anilor 1960 a început în Albania construcția unor structuri cupolate din beton, concepute drept linie defensivă primordială. Numărul lor exact rămâne controversat, întrucât documentele oficiale au fost distruse, însă majoritatea cercetătorilor estimează aproximativ 170.000 de buncăre — adică unul la fiecare cincisprezece locuitori.

Inspirația i-a venit lui Hoxha în urma unei vizite în Coreea de Nord. Buncărele au fost ridicate peste tot — din trecătorile alpine până în interiorul orașelor, multe fiind dispuse de-a lungul frontierelor terestre și al țărmului. Unele dintre ele erau interconectate prin tuneluri subterane.

Buncărele au fost construite în diverse dimensiuni — de la structuri uriașe, alcătuite din labirinturi de încăperi și depozite de provizii și armament, destinate găzduirii punctelor de comandă în care se putea supraviețui oricărui război, până la mici fortificații defensive pentru unul sau doi soldați.

La ordinul lui Hoxha, fiecare buncăr trebuia să ofere o protecție sigură în caz de invazie și să reziste fără dificultate unui atac al blindatelor. Atunci când inginerul-șef a garantat că aceste construcții din beton și oțel sunt practic indestructibile, Hoxha a decis să le testeze personal: l-a obligat pe inginer să intre într-un buncăr, apoi a poruncit să se tragă asupra acestuia cu un tanc.

Construcția buncărelor era considerată operațiune strict secretă, iar albanezilor le era interzis să o comenteze, ceea ce izola și mai mult țara de restul lumii. Ele au fost ridicate „pentru veșnicie”, din fier, beton și oțel, epuizând resursele economice ale statului, care a ajuns curând în pragul colapsului și a supraviețuit doar datorită creditelor din partea altor țări socialiste — credite pe care regimul lui Hoxha nu avea intenția să le returneze.

Starea actuală a buncărelor din Albania

Buncărele au rezistat cu adevărat timpului, devenind element familiar al peisajului albanez și totodată o amintire sumbră a unei epoci întunecate. Invazia pe care Hoxha o temea obsesiv nu a avut loc, iar guvernele ulterioare nu știau ce să facă cu această moștenire colosală.

Hoxha, lider extrem de precaut și criptic, nu a lăsat nicio documentație despre scopurile exacte ale rețelei de buncăre, despre modul lor de utilizare sau despre eventualele proceduri de demontare. Astfel, construcția lor a fost oprită, iar cele existente au fost abandonate timp de mulți ani.

Astăzi, buncărele continuă să împânzească relieful Albaniei: unele zac încă închise, degradându-se treptat, altele au fost restaurate și transformate în ateliere, adăposturi pentru animale, cafenele sau mici magazine. Pe litoralul Adriatic, cupolele de ciment au devenit chioșcuri pentru vânzarea mâncării, cabine de schimb și chiar toalete publice.

Cel mai remarcabil exemplu de transformare îl reprezintă două buncăre convertite în muzee istorice. Cel mai mare dintre ele, situat la periferia Tiranei, era un complex subteran pe cinci niveluri, protejat de multiple ziduri și uși din beton, prevăzut cu spații de locuit pentru Hoxha și cercul său apropiat, precum și cu o sală amplă destinată ședințelor parlamentare. Astăzi, transformat în muzeu, el este deschis vizitatorilor.

 ❗Notă: datele privind numărul total de buncăre din Albania (inclusiv cifra de 750.000) sunt estimative și bazate pe surse istorice incomplete. Documentele oficiale s-au pierdut, iar evaluările diferă în funcție de autor.