$$_

 Administratorul cimitirului îmi spune că sunt prea bătrân pentru meseria asta și ar trebui să mă pensionez, dar el nu înțelege că fiecare mormânt pe care îl îngrijesc nu e doar piatră și pământ - e ultimul semn că cineva a trăit, că cineva a iubit, că cineva merită amintit chiar dacă rudele nu mai vin niciodată.

Vasile Anghel are șaptezeci și patru de ani și lucrează ca îngrijitor la Cimitirul Bellu din București de patruzeci și opt de ani. A început la douăzeci și șase, tânăr și puternic. Acum e bătrân și obosit, dar încă vine în fiecare zi.

Serviciul lui oficial e să mențină curățenia aleilor, să taie iarba, să verifice că totul e în ordine. Dar Vasile face mult mai mult. Îngrijește mormintele uitate - cele fără rude, cele abandonate, cele unde nimeni nu mai vine.

În patruzeci și opt de ani, Vasile a văzut mii de înmormântări. Mii de oameni plângând, promițând că vor veni mereu, că nu vor uita niciodată. Și apoi, încet, oprirea vizitelor. Întâi vin săptămânal, apoi lunar, apoi anual, apoi deloc.

Mormintele se acoperă cu buruieni. Crucile se înclinată. Fotografiile se șterg. Numele devin ilegibile. Și morții devin cu adevărat morți - uitați de vii.

Doar cei care au văzut un mormânt uitat, acoperit de bură și uitare, pot înțelege cu adevărat că moartea adevărată nu vine când inima se oprește, ci când nimeni nu mai rostește numele tău, când nimeni nu mai știe că ai existat.

Vasile nu poate permite asta. În timpul lui liber - pauze de prânz, după program, weekenduri - merge prin cimitir și îngrijește mormintele abandonate. Curăță buruienile, îndreptă crucile, șterge pietrele funerare, pune flori simple când poate.

"De ce faci asta?" îl întreabă colegii mai tineri. "Nu ești plătit pentru asta. Nu sunt rudele tale."

"Pentru că cineva trebuie. Oamenii ăștia au trăit. Au iubit. Au suferit. Merită să fie amintiți."

Își alege cu grijă mormintele. Cele mai uitate. Cele cu datele cele mai vechi. Cele unde iarba e atât de înaltă încât abia se mai vede piatra.

Unul dintre mormintele lui favorite e al unei femei - Ileana Popescu, 1923-1998. Pe piatră, o fotografie decolorată - femeie frumoasă, zâmbet blând, ochi triști. Sub nume, o inscripție: "Mamă devotată, soție iubitoare."

Vasile curăță mormântul acesta săptămânal. Pune flori. Vorbește cu ea.

"Bună, doamnă Ileana. Cum ați dormit? Iarba crește repede vara asta. Dar eu am grijă. Nu vă las uitată."

Nu e nebun. Știe că morții nu aud. Dar vorbitul îl face să simtă că face mai mult decât curățenie - face companie. Păstrează amintirea vie.

Într-o zi vine o femeie în vârstă, plângând în fața mormântului Ilenei. Vasile se apropie.

"Sunteți bine, doamnă?"

Femeia se întoarce. "Cine îngrijește mormântul ăsta? E curat, are flori... Credeam că nimeni nu mai știe că mama e aici."

"Eu îngrijesc. Vasile, îngrijitorul cimitirului."

"De ce? Nu sunteți rudă."

"Nu. Dar am observat că nimeni nu vine. Mi-am zis că doamna Ileana merită îngrijită."

Femeia plânge mai tare. "Sunt fiica ei. Am plecat în America acum douăzeci de ani. Nu am mai venit. Mi-a fost rușine. Mi-am zis că mama m-a uitat, că mormântul e probabil uitat..."

"Nu e uitat. Eu am grijă."

"De ce? De ce faceți asta pentru o străină?"

Vasile zâmbește trist. "Pentru că toți suntem străini până când cineva decide să ne vadă. Eu am decis să o văd pe mama dumneavoastră."

Femeia îl îmbrățișează, plângând. Îi dă bani. Vasile refuză. "Nu fac pentru bani. Fac pentru că e corect."

"Atunci cum vă mulțumesc?"

"Venind mai des. Vorbind cu ea. Amintindu-și."

De atunci, femeia vine anual din America. Și de fiecare dată găsește mormântul îngrijit de Vasile.

În patruzeci și opt de ani, Vasile a "adoptat" peste două sute de morminte. Nu le poate îngriji pe toate perfect. Dar le curăță pe rând, rotativ, asigurându-se că niciuna nu e complet uitată.

Ține un caiet vechi cu notite despre fiecare. Nume, date, ce mai știe despre ei. Uneori cercetează. Merge la arhive, caută informații. Nu pentru că trebuie. Pentru că vrea să știe cine erau.

"Ăsta, Ion Marinescu, a fost profesor de matematică. Ăsta, Gheorghe Dumitrescu, a fost soldat în război. Asta, Maria Ionescu, a avut cinci copii."

Colegii cred că e obsedat. "Moș Vasile vorbește cu morții," glumesc ei.

Dar Vasile nu se supără. "Poate sunt nebun. Dar prefer nebunie cu empatie decât sănătate cu indiferență."

La șaptezeci și patru de ani, munca devine grea. Spatele doare. Genunchii refuză. Dar Vasile nu se oprește. Merge mai încet, face pauze mai dese, dar continuă.

Administratorul îl cheamă. "Vasile, ești prea bătrân. Trebuie să te pensionezi. E regulament."

"Dar mormintele..."

"Vom angaja pe altcineva."

"Altcineva nu va avea grijă de cele uitate. Va face doar ce e plătit."

"Nu e problema noastră. Fiecare mormânt are proprietar responsabil."

"Dar dacă proprietarul e mort? Dacă nu mai e nimeni?"

"Atunci mormântul se desființează după treizeci de ani. E lege."

Vasile e devastat. Pensionarea vine. Ultima zi, merge prin cimitir și vizitează fiecare mormânt pe care l-a îngrijit.

"Îmi pare rău. Nu mai pot veni. Sper că cineva altcineva va avea grijă."

Acasă, Vasile e pierdut. Fără cimitir, fără morții lui, fără scop. Se simte inutil.

Soția vede. "Vasile, du-te înapoi. Nu ca angajat. Ca vizitator. Îngrijește mormintele în timpul tău liber."

"Dar nu am voie..."

"Cine te oprește? Cimitirul e public. Poți veni ca oricine altcineva."

Și așa, Vasile revine. Nu ca angajat. Ca vizitator dedicat. Vine zilnic, cu uneltele lui, și continuă munca.

Administratorul nou observă. "Moșule, ce faceți?"

"Îngrijesc mormintele uitate."

"Nu sunteți plătit pentru asta."

"Știu. Fac voluntar."

"De ce?"

"Pentru că trebuie să fie cineva. Și eu sunt acel cineva."

Administrația încearcă să îl oprească. Dar legea permite vizitatorilor să îngrijească orice mormânt. Vasile nu încalcă nimic.

Povestea ajunge în ziare. "Bătrânul care îngrijește mormintele uitate." Reportaj emoționant, fotografii cu Vasile lucrând între morminte.

După articol, vin voluntari. Oameni care vor să ajute. "Vreau să fac ce faceți dumneavoastră. Să îngrijesc mormintele uitate."

Vasile organizează un grup informal. "Prietenii cimitirului." Zece oameni care vin regulat să curețe, să îngrijească, să păstreze memoria.

Împart mormintele. Fiecare adoptă câteva. Lucrează împreună. Cimitirul devine mai curat, mai îngrijit.

Administratorul vede rezultate. "Poate... poate putem oficializa asta. Facem program de voluntariat."

Se creează "Programul de îngrijire a mormintelor abandonate." Voluntari sunt bine-veniți. Vasile devine coordonator onorific.

La optzeci de ani, Vasile încă vine. Nu mai curăță singur. Dar supraveghează, învață pe alții, păstrează caietul cu informații.

"Mormântul ăsta e al doamnei Maria. A fost profesoară. Fiica ei a murit tânără. Nu mai are rude. Curățați-l cu respect. Nu e doar piatră. E viață."

Voluntarii învață de la el. Nu doar tehnici de curățare. Ci filozofie. Respect pentru morți. Empatie pentru uitare.

Un tânăr voluntar întreabă: "De ce vă pasă atât? Sunt morți. Nu știu că îi îngrijiți."

Vasile zâmbește. "Nu fac pentru ei. Fac pentru mine. Pentru că într-o zi voi fi și eu acolo. Și sper că va fi cineva care să nu mă lase uitat. Fac pentru alții ce sper că cineva va face pentru mine."

Simplu. Profund. Adevărat.

Cimitirul devine mai îngrijit decât a fost vreodată. Mormintele uitate primesc atenție. Numele sunt lizibile. Crucile drepte. Florile prezente.

Vizitatorii observă. "Cimitirul arată frumos. Cineva are grijă."

Și cineva are. Vasile și echipa lui. Oameni care au înțeles că a avea grijă de morți e tot ceea ce ne omenește.

Pentru că la final, toți vom fi acolo. Toți vom depinde de memoria altora. Toți sperăm că nu vom fi uitați.

Vasile Anghel, optzeci de ani, patruzeci și opt de ani petrecuți în cimitir, îngrijind pe cei care nu mai pot îngriji de ei.

Nu pentru glorie. Nu pentru bani. Ci pentru că cineva trebuie să fie paznicul amintirii.

Și el e acel cineva. Mereu a fost. Mereu va fi.