$$$

 Toată lumea îmi spune să închid frizeria pentru că tinerilor nu le pasă de bărbierit clasic și bătrânii mor unul câte unul, dar ei nu înțeleg că fiecare bărbat care se așază în scaunul meu nu vine doar pentru o tunsoare - vine pentru o oră în care cineva îl ascultă cu adevărat, fără să se uite la ceas.

Nicu Dragomir are șaptezeci și nouă de ani și deține frizeria "La Nicu" de cincizeci și șapte de ani. Un spațiu mic pe o stradă laterală, cu un singur scaun de frizerie din anii '60, oglinzi vechi, striații de ani, și miros persistent de aftershave și pudră de talc.

Frizeria arată ca un muzeu. Pe pereți, fotografii alb-negru cu clienți din trecut. Pe rafturi, ustensile vechi - briciul clasic cu lamă, pensulă pentru spumă de bărbierit, cologne-uri în sticle de sticlă. Totul e din altă eră.

Nicu nu a schimbat nimic în cincizeci de șapte de ani. Aceleași scaun, aceleași oglinzi, aceleași metode. Nu are programări online. Nu are card. Doar cash, doar prezentare fizică, doar conversație față în față.

În epoca frizeriilor moderne cu muzică electronică și tuns în zece minute, frizeria lui Nicu e un anacronism. Clienții lui sunt în majoritate bătrâni ca el. Bărbați care își amintesc când frizeriile erau locuri sociale, nu fabrici de tuns rapid.

Doar cei care au experimentat bărbieritul clasic pot înțelege cu adevărat că nu e despre păr tăiat - e despre ritual, despre încetinire, despre conversație, despre a fi tratat cu respect și atenție într-o lume care aleargă.

Nicu petrece o oră cu fiecare client. Nu pentru că e încet. Pentru că așa face treaba corect. Spală părul, masează scalpul, tunde cu foarfeca, nu cu mașina. Aranjează barba cu brici clasică, aplicând spumă cu pensula, bărbierind stratul cu stratul. Apoi aftershave, pudră, pieptăn.

Dar cea mai importantă parte nu e tehnică. E conversația. În acea oră, Nicu ascultă. Oamenii vorbesc. Despre familie, despre sănătate, despre trecut, despre prezent. Despre bucurii și dureri.

"Nică, soția e bolnavă. Doctori zic că nu mai e mult timp."

"Mi-e greu, Nicu. Pensia nu ajunge. Copiii la oraș, nu mă caută."

"Nu mai știu ce să fac. Mă simt inutil, bătrân, uitat."

Nicu ascultă. Nu oferă soluții. Nu judecă. Doar ascultă. Și în ascultare, oamenii găsesc eliberare.

Un client, Gheorghe, vine în fiecare două săptămâni de treizeci de ani. "Nică, tu ești terapeutul meu. Nu psiholog plătit. Ci frizeru' care mă ascultă."

Pentru Nicu, asta e esența meseriei. Nu tunzi doar păr. Tunzi și asculți. Îngrijești exterior și consoli interior.

La șaptezeci și nouă de ani, Nicu încă lucrează șase zile pe săptămână. Luni închis. Marți-sâmbătă, de la nouă la cinci. Fără programări. "Vii când vrei. Aștepți rândul. Vorbim."

Sala de așteptare are patru scaune vechi. Bărbați stau și vorbesc între ei. Despre sport, despre politică, despre vremuri vechi. Frizeria a devenit loc de socializare pentru bătrânii cartierului.

"Unde altundeva ne-am întâlni?" spune unul. "Acasă suntem singuri. Pe stradă nu vorbește nimeni cu nimeni. Aici, la Nicu, mai vorbim."

Dar clienții dispar încet. Moare unul, altul se îmbolnăvește, altul se mută la copii în alt oraș. Nicu vede cum baza lui de clienți se micșorează.

Încearcă să atragă tineri. Pune anunț: "Bărbierit clasic - experiență autentică." Vin câțiva curioși. Fac poze pentru Instagram. Apoi nu se mai întorc. "E prea lent," spun ei. "Vreau tuns rapid, nu conversație de o oră."

Nicu înțelege. Generația nouă nu vrea ce oferă el. Vor eficiență, nu experiență. Vor serviciu, nu relație.

Dar nu schimbă nimic. "Dacă schimb, nu mai sunt eu. Prefer să închid decât să devin fabrică de tuns."

Familia insistă. "Tată, închide. Câștigi mai puțin decât pensia. De ce te mai chinui?"

"Pentru că aici sunt eu. Acasă sunt doar un bătrân care se uită la televizor. Aici sunt Nicu, frizeru'. Cineva."

Într-o zi vine un tânăr. Douăzeci și cinci de ani, barba lungă, păr prins în coadă. "Bunicul meu vorbea despre dumneavoastră. Ziceau că sunteți cel mai bun."

"Bunicul tău? Cum îl chema?"

"Vasile Popa."

Nicu zâmbește trist. "Vasile... a murit acum doi ani. Client fidel, treizeci și cinci de ani. Îmi pare rău pentru pierdere."

"Mulțumesc. Înainte să moară, mi-a spus: când vrei bărbierit adevărat, du-te la Nicu. Să înțelegi ce înseamnă meserie cu suflet."

Nicu îl așază în scaun. Începe procesul. Tânărul e surprins de ritm. "E... lent."

"Meseria adevărată e lentă. Rapidul e pentru fabrici. Aici e atelierul."

În timpul procesului, vorbesc. Tânărul povestește despre serviciu, despre stres, despre ritm nebun. Nicu ascultă, comentează ocazional, împărtășește din experiență.

La sfârșit, tânărul se uită în oglindă. "Arăt... diferit. Mai bine. Nu doar părul. Întreg."

"Pentru că nu am tuns doar păr. Am tuns și graba. Pentru o oră, ai încetinit. Asta face diferența."

Tânărul devine client regulat. Aduce și prieteni. "Experiență unică," le spune. "Nu e frizerie. E terapie."

Încet, un grup mic de tineri descopăr frizeria. Nu mulți. Dar suficienți. Se amestecă cu bătrânii. Discuții între generații. Bătrânii povestesc despre trecut. Tinerii despre prezent. Nicu mijlocește, moderează, adaugă înțelepciune.

Un ziarist aude despre frizerie. Vine să facă reportaj. "Ultima frizerie clasică - mai mult decât tuns."

Articolul apare. Povestește despre Nicu, despre clienți, despre frizerie ca spațiu social. Fotografii cu interior vintage, cu Nicu lucrând cu foarfeca, cu clienți bătrâni așteptând.

După articol, mai vin curioși. Unii devin clienți. Alții doar experimentează o dată. Dar Nicu nu face compromisuri. Continuă în ritmul lui, cu metoda lui, cu filozofia lui.

"Unii vin pentru păr. Alții vin pentru conversație. Alții vin pentru ritual. Servesc pe toți la fel. Cu timp, cu atenție, cu respect."

La optzeci de ani, Nicu încă lucrează. Mai încet, cu mâinile care tremură ușor, cu ochii care văd mai greu. Dar foarfeca încă taie precis. Mâinile încă știu.

"Tată, chiar nu te oprești?" îl întreabă fiul.

"Când nu mai pot ține foarfeca, mă opresc. Până atunci, atâta timp cât cineva vine, eu sunt aici."

Un client vechi, Ion, vine pentru ultima dată. E foarte bolnav. Familia l-a adus special.

"Nicu, prietene, vreau ultima tunsoare de la tine."

Nicu înțelege. E rămas bun. Lucrează cu grijă specială. Vorbesc despre vremuri vechi, despre ani petrecuți împreună.

"Cincizeci de ani ai venit la mine," spune Nicu. "Cincizeci de ani de conversații."

"Nu regret niciuna. Tu ai fost prietenul meu. Nu doar frizerul."

După ce Ion moare, Nicu pune fotografia lui pe perete. "În memoriam." Alături de alții care au plecat. Zeci de fotografii. Zeci de vieți.

"Uite," le arată unui client tânăr. "Ăștia sunt clienții mei. Unii nu mai sunt. Dar îi păstrez aici. Pentru că frizeria asta nu e despre mine. E despre ei. Despre toți care au trecut pragul."

La optzeci și doi de ani, Nicu lucrează trei zile pe săptămână. Nu mai poate mai mult. Dar acele trei zile sunt sacre.

Fiul propune: "Tată, eu preiau. Tu consiliezi. Stai, vorbești cu clienții. Eu tund."

Nicu refuză. "Când nu mai pot tunde, închid. Frizeria asta sunt eu. Fără mine, e doar un spațiu cu scaun vechi."

Dar acceptă compromis. Fiul învață metoda. Încet. Observă, ajută, preia câteva tehnici. "Poate după mine, continui," spune Nicu. "Dar cu metodele mele. Cu filozofia mea. Nu fabrică. Atelier."

În frizerie, ceasul bate încet. Foarfeca taie ritmic. Conversația curge natural. Bătrâni și tineri așteaptă rândul, vorbind între ei.

Nicu privește scena și zâmbește. Nu e frizerie de succes comercial. Dar e loc viu. Loc cu suflet. Loc unde oamenii încă se întâlnesc, vorbesc, se ascultă.

"Asta am vrut," gândește el. "Nu să câștig mult. Să fac ceva cu sens. Să creez spațiu unde oamenii sunt oameni, nu doar clienți rapizi."

Foarfeca taie. Povestea continuă. Una câte una. Client câte client. Conversație câte conversație.

Nicu Dragomir, optzeci și doi de ani, frizer de cincizeci și nouă de ani, încă în scaunul lui, încă cu foarfeca în mână, încă ascultând.

Pentru că asta face un frizer adevărat. Nu doar taie păr. Ascultă vieți. Păstrează povești. Creează spațiu pentru umanitate.

Și atâta timp cât mai poate ține foarfeca, va continua. Pentru că în lume a grăbirii, cineva trebuie să încetinească. Să facă loc pentru conversație. Pentru conexiune. Pentru simpla bucurie de a fi ascultat.