$$$

 Chelnerița de la cafeneaua din Lipscani îmi aduce aceeași comandă greșită de trei săptămâni. Azi am înțeles că nu e o greșeală.

În fiecare marți vin aici să lucrez. Același colț, aceeași masă, același ceai verde. Sau cel puțin asta comand.

Dar Andreea, chelnerița tânără cu păr roșcat, îmi aduce mereu altceva. Cappuccino cu scorțișoară.

— Scuze, iar am încurcat, spunea mereu. Îl schimb imediat.

— Nu-i problemă, îl beau așa, răspundeam eu de fiecare dată.

Nu-mi plăcea cafeaua, dar nu voiam să o pun în dificultate.

Azi, când a adus din nou cappuccino, am oprit-o.

— Andreea, de ce faci asta? Știu că nu e o greșeală.

S-a albit la față.

— Nu știu despre ce...

— Te rog. Trei săptămâni, aceeași „greșeală"? Spune-mi de ce.

S-a uitat în jur. Cafeneaua era aproape goală.

— Promiteți că nu spuneți șefului?

— Promit.

S-a așezat pe scaunul din fața mea.

— Acum patru ani, în fiecare marți, venea aici o femeie. Comanda cappuccino cu scorțișoară. Stătea la masa asta și scria ore întregi. Era scriitoare.

— Și?

— Și într-o zi nu a mai venit. Am aflat din ziare că murise. Accident de tramvai. Avea treizeci și doi de ani. Ca mine acum.

— O cunoșteai?

— Nu personal. Dar citeam tot ce scria. Era blogul ei, „Marțile cu scorțișoară". Scria despre oameni obișnuiți cu povești extraordinare. M-a ajutat să trec peste divorț, peste depresie. Cuvintele ei m-au salvat.

— Și cafeaua?

— După ce a murit, am continuat să-i pregătesc cafeaua în fiecare marți. Și o puneam pe masa ei. Ca un fel de omagiu. Apoi, acum trei săptămâni, ați venit dumneavoastră. V-ați așezat exact la masa ei. Și ați scos un laptop.

— Și ai crezut că...

— Am sperat. Am sperat că cumva, universul trimite pe altcineva să continue ce începuse ea. Știu că e stupid...

— Cum o chema? am întrebat cu vocea tremurând.

— Diana Mărgărit.

Mi-a înghețat sângele. Am închis laptopul și pe copertă era lipit un sticker: „D.M."

— Ăsta e laptopul ei, am șoptit.

— Ce?

— L-am cumpărat de la un bazar de vechituri acum o lună. Mi-a plăcut că avea stickerul cu inițialele mele – Dana Mihai. Habar n-aveam...

Andreea a început să plângă.

— Deschideți-l. Vă rog, deschideți-l.

Am deschis. Pe desktop era un folder: „Povești neterminate". Am dat click. Zeci de fișiere. Povești începute, schițe, idei.

Și un fișier numit: „Pentru cine va găsi asta".

Am deschis:

„Dacă citești asta, înseamnă că laptopul meu și-a găsit un nou proprietar. Sper să fii scriitor. Sper să continui poveștile pe care eu nu le-am mai apucat să le termin. În cafeneaua Vintage din Lipscani, marțea, e o chelneriță pe nume Andreea. Spune-i că bei cappuccino cu scorțișoară din partea mea. O să înțeleagă. Și poate, doar poate, vei continua tu blogul pe care eu nu-l mai pot scrie. – Diana"

Am rămas amândouă în tăcere, plângând.

— E ca un mesaj de dincolo, a șoptit Andreea.

— Nu, am spus eu. E un mesaj de dincoace. De la Diana care știa că poveștile nu mor odată cu povestitorii.

— O să continuați blogul?

— Nu știu dacă pot să scriu ca ea...

— Scrieți ca dumneavoastră. Dar scrieți. Pentru toți oamenii care au nevoie de povești ca să supraviețuiască.

Am deschis unul dintre fișierele neterminate. Era despre o chelneriță care salvează viața clienților fără să știe, doar fiind bună cu ei.

— Asta ești tu, i-am spus Andreei.

— Ce?

— Diana scria despre tine. Uite.

Am citit cu voce tare: „Andreea nu știe că zâmbetul ei a oprit trei sinucideri. Că cafeaua oferită gratis unui student sărac l-a făcut să nu renunțe la facultate. Că îmbrățișarea dată unei bătrâne în ziua de Crăciun a fost singurul cadou primit de aceasta."

Andreea plângea în hohote.

— Ea vedea tot asta în mine?

— Și mult mai mult. Uite, sunt pagini întregi despre tine.

Am petrecut următoarele trei ore citind poveștile Dianei. Despre oamenii din cafenea, din cartier, din orașul ăsta plin de suflete invizibile.

— Trebuie să le publici, a spus Andreea. Lumea trebuie să le citească.

— Le voi publica. Și voi continua să scriu altele noi. Pentru Diana. Pentru tine. Pentru toți.

Săptămâna trecută am lansat blogul: „Marțile cu scorțișoară – Continuare". Prima postare a avut o sută de mii de vizualizări. Oamenii își recunoșteau poveștile, își regăseau speranța.

Azi, când am venit în cafenea, Andreea mi-a adus ceai verde.

— Dar tradiția? am întrebat surprinsă.

— Azi bei ce vrei tu. Diana și-ar dori să fii tu, nu o copie a ei.

Pe masă era o carte. „Marțile cu scorțișoară" de Diana Mărgărit. Publicată postum, editor: Dana Mihai.

— Ai reușit! a spus Andreea.

— Noi am reușit. Tu, eu și Diana. Trei femei unite de o cafea și de credința că poveștile pot salva vieți.

Pe ultima pagină a cărții am scris: „Pentru Andreea, chelnerița care salvează suflete fără să știe. Și pentru Diana, care știa că poveștile nu mor niciodată."